Conform unei vorbe de duh românești adaptată la vremuri și context, autoritățile au aflat ceea ce știa mai tot omul, și anume că mai mult de jumătate dintre orașele României nu mai îndeplinesc criteriul privitor la numărul minim de locuitori. Chestia asta este valabilă și pentru comune – aici situația e un pic mai roză; doar 15% dintre comune au mai puțin de 1500 de locuitori, considerat prag minim pentru existența unei astfel de UAT.
Dacă s-ar aplica legea orbește, peste o sută de orașe ar trebui retrogradate la statutul de comune sau, cum se mai spunea în comunism, sate cu blocuri. Și, uite-așa, România va redeveni ceea ce a tot refuzat să accepte că este, și anume o țară agrară, nu industrial-agrară în curs de dezvoltare, cum îi plăcea lui Ceaușescu să tot bâlbâie pe la plenare și cuvântări.
Că tot veni vorba de minunea de la Scornicești, la vremea când dădea din mână era criticat mai pe la colțuri pentru faptul că întemeia orașe peste noapte, doar pentru a da impresia că România este o țară mult mai dezvoltată economic decât era în trista realitate. Dar, în toată nebunia lui grandomană, Ceaușescu a cam respectat criteriile privitoare la urbanism, chiar dacă pe alocuri a cam forțat nota. Asta pentru că numărul de locuitori nu e cel mai de soi criteriu pentru a promova un sat la rangul de oraș. E nevoie de infrastructură – și nu doar chestii de bun simț, gen apă curentă și canalizare – pentru a face diferența între sat și oraș, dar mai mult decât atât, unei localități cu pretenții de urbe i se pretinde un anume grad de influență în teritoriul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Pe timpuri era simplu. Plantai o fabrică de ceva într-un sat și la scurtă vreme venea Tovarășul și tăia panglica de inaugurare; de asta era Bucecea pe lista de așteptare la promovarea la rang de urbe, dar nu a mai apucat.
După 1990 criteriile privitoare la diferența dintre sat și oraș au fost luate ceva mai în serios, astfel că la Săveni și Darabani ne-am trezit cu tribunale. Influență în teritoriu, cum s-ar spune. Dădea prost de tot să rămână județul cu doar două municipii, așa că problema s-a rezolvat în manieră românească.
Însă a venit și aderarea la Uniunea Europeană și aici s-a sărit calul rău de tot. Printre multe alte criterii pe care România s-a străduit să nu le îndeplinească, dar a avut pretenții de aderare, s-a numărat și cel privitor la procentul de populație urbană. Care nu trebuia să fie doar ridicat, ci mai ales presupunea infrastructură urbană și dezvoltare economică. Ai noștri, ca brazii, s-au descurcat invadând harta României cu orașe create prin referendum local. Care infrastructură, care influență în teritoriu? Voința sătenilor mai presus de toate. Octav Cozmâncă a fost geniul care a urbanizat România din pix, realizare pentru care portretul lui ar trebui să se regăsească alături de cele patru care te întâmpină la intrarea în județ.
Doar că mânăria asta n-a crescut gradul de urbanizare, ci doar a sporit haosul administrativ și a crescut cheltuielile cu personalul, dar am intrat în Europa, nu? Acum, când visteria s-a golit și UE nu ne mai dă bani fără număr, doar că suntem frumoși și deștepți, iar Bolojan cere reducerea cheltuielilor publice, s-a aflat că mai bine de jumătate dintre orașe nu mai sunt chiar așa de orașe. Chestia cu numărul de locuitori e relativă și e o tâmpenie. Spre exemplu, înainte de reforma lui Cozmâncă, cel mai mic oraș din România era Băile Tușnad, cu vreo mie trei sute de locuitori, iar cel mai mare sat era Voluntari, cu peste 20000 de locuitori. Cu alte cuvinte, numărul de locuitori chiar nu avea nicio treabă când venea vorba de săltat în rang vreo localitate și nici acum n-ar trebui să aibă, dar se pare că atât s-a putut.
Adevărul e că România e mai mult țară de sate decât de orașe. Prea multe dintre localitățile cu pretenții de urbe nu au nici măcar acele blocuri cu care le sălta în rang Ceaușescu. Autoritățile statului mimează implicare, dar fac prea puțin pentru a asigura orașelor ceea ce le e necesar pentru a fi încadrate astfel pentru că numărul de locuitori chiar nu contează. Contează multe altele, dar toate au fost ignorate pentru că, nu-i așa? E nevoie de bani și când vine vorba de bani guvernanții ridică din umeri și încep cu „atât s-a putut”.
