Fără îndoială, principala știre din aceste zile din realitatea botoșăneană se referă la epilogul unui capitol de corupție unde personaje principale au fost un primar demisionar și un om de afaceri. Nu voi bate monedă pe profilurile celor doi combatanți, ambii cu o sumedenie de bube în cap ci mă voi referi în rândurile următoare la niște principii care, după cum se vede, au fost efectiv călcate în picioare de cele două părți aflate de o parte și de alta a strâmbei bare din justiția română. În primul rând nu pot să pricep cum poate funcționa în parametri o justiție care negociază ca la piață cu infractorii. Că așa se poate traduce acest principiu introdus în justiția română în anul 2014, definit ca o înțelegere între procuror și inculpat prin care cel din urmă își recunoaște vinovăția pentru fapta comisă iar procurorul propune o pedeapsă mai mică. Scopurile urmărite de această procedură nu au absolut nimic în comun cu binele societății ci numai și numai cu binele celor două părți implicate, acuzat și acuzator. Astfel, acuzatul este foarte mulțumit că scapă de belele (ani grei de închisoare, deposedare de bunuri ș.a.) iar acuzatorul că scapă de treabă întrucât se reduce durata proceselor, instanțele se degrevează de sarcini și se încurajează astfel, asumarea responsabilității de către inculpați, de parcă infractorilor le lipseau niște minuscule repere morale, în rest, fiind cetățeni de toată isprava. Ei, spuneți-mi dragi compatrioți, care este câștigul pentru societate din moment ce cele două părți își joacă meciul lor după regulile lor și la sfârșit își împart trofeele dorite fără să țină seama că valorile, trofeele puse în joc, terenul, mingea aparțin de fapt altora, ei fiind doar pe post de…risipitori de resurse și atât! Al doilea principiu care mi se pare aberant, dăunător și total în afara unui spirit justițiar atât de dorit de către cetățeni se referă la această posibilitate de a ieși cu basmaua curată (a se citi „necondamnat”) după ce ai băgat adânc mâna în buzunarul statului. Adică ai furat, ai recunoscut, te-am iertat, continuă! Ce logică are o asemenea practică? Descurajează ea cumva furturile din banul public sau privat? Probabil v-ați sesizat că nu am pomenit (încă!) nimic despre șpagă ci am folosit verbul „a fura”. Da, l-am folosit intenționat întrucât ceea ce s-a întâmplat în cazul acesta de corupție nu se poate încadra nici la primire și nici la dare de mită. Sau șpagă. Șpaga cunoaște două forme: ori e mulțu…mită, ori e obținută prin strângerea de…ouă a interlocutorului pentru a-și desface punga atunci când în mod normal, problema lui ar trebui să fie rezolvată fără nicio altă intervenție. În prima categorie intră bacșișul pe care îl dai atunci când ești servit ca la carte (la restaurant, la frizer, la doctor, la unele ghișee etc) în a doua, suma de bani care ți se pretinde fără rușine de un slujbaș al statului doar pentru ca acesta să-și îndeplinească datoriile din fișa postului. Ceea ce s-a întâmplat în cazul primarului de care vorbeam nu se poate numi șpagă ci pur și simplu hoție. Pentru că banii, darurile primite de la agentul economic constituiau de fapt un parandărăt alimentat din punga comunității. Doar nu-i dădea el, omul de afaceri, banii de alocație ai copiilor sau salariul nevestei! Nu, erau niște bani care erau extrași din fondurile unei comunități care se alegea ori cu un drum mai prost din punct de vedere calitativ ori cu unul mai scurt. Ori, pur și simplu, rămânea fără o clasă la școală sau fără un etaj la dispensarul comunal. Cam așa se pune problema. Apoi, gândiți-vă oameni buni dacă la nivel de comună din capătul țării s-a ajuns la asemenea valori, ce bani se învârtesc în noapte, adică pe sub masă, neurmăriți de cei în drept, pe la municipii, consilii județene, agenții, ministere! Este vorba așadar, de hoție, nu de șpagă. O hoție care a făcut ca în România noastră, unii dintre cei mai bogați cetățeni ai țării să nu fie industriașii, fermierii sau alte asemenea bresle ci taman acești administratori de entități cu bugete mari. Și la fel ca în cazul lui Al Capone, din când în când sunt trași la răspundere că au atins la aterizare cu avionul, un cuib de pitpalaci cafenii! Nu sunt întrebați nici de proveniența avionului, nici de pistă, nici de nimic altceva ci doar sunt mustrați că au distrus un colț de cuib. Păi cu asemenea pedepse, cu asemenea proceduri de lucru, mai poate fi stârpită corupția în România? Eu aș zice că nu. În schimb, îmi place la nebunie poziția unora din breasla juridică prin care condamnă cu mânie revoluționară „atacurile” societății civile, ale unor persoane publice asupra unei justiții ce funcționează exemplar… Mă lăsați???
