România este țara tuturor paradoxurilor, am tot scris despre asta. E țara în care cererile online se depun în format tipărit la ghișeu, pentru că altfel nu există nicio garanție că vor ajunge acolo unde trebuie. De fapt, nici dacă depui cerea online la ghișeul corespunzător nu există certitudine, dar cresc șansele, cum s-ar spune.
Ai cont pe „Ghișeul.ro” sau pe unde mai e necesar, dar nu poți rezolva mare lucru fără „copie după buletin”, deși de ceva ani folosim Cartea de Identitate și să nu uităm de celebrul dosar cu șină. Există tot felul de platforme și aplicații, însă funcționarea acestora ține mai mult de noroc decât de avantajele digitalizării. Platformele pică sau se blochează când ți-e lumea mai dragă, iar în spatele lor se găsesc aceiași funcționari blazați, care știu doar de dosar cu șină și pentru care cea mai comodă rezolvare a unei situații presupune identificarea unor chichițe în dosar sau plimbarea acestuia între ghișee și instituții. Nu ține de noi, încercați la…, sunt sigur că ei vă pot ajuta. Fuga de răspundere și implicare e sport național, atât de practicat încât, deși deranjează, nu mai miră pe nimeni. Obținerea unei simple informații presupune activitate de Sisif. Nu știm, nu ține de noi. Puzderia de instituții moșite în cele peste trei decenii care s-au scurs de la căderea lui Ceaușescu nu doar că nu ajută, dar e folosită pentru a adânci și mai mult haosul birocratic și debandada instituțională pe care, teoretic, ar trebui să o combată. Numai pentru protecția drepturilor copilului există vreo șase-șapte instituții majore și cine știe câte mai mărunțele, dar chiar și așa lucrurile nu funcționează cum trebuie. O fetiță de unsprezece ani a ajuns la spital în stare deplorabilă, cântărind vreo douăzeci de kilograme. A fost înfiată acum opt ani de un cuplu de dezaxați – familie e prea mult spus. În România dosarului cu șină înfierea unui copil e un proces complicat, de-a dreptul descurajant. Poate mai țineți minte scandalul creat de înfierea Sorine Săcărin de către o familie din Statele Unite, atunci când implicarea instituțiilor statului a atins ridicolul și grotescul cu tușe totalitare. Cum e posibil ca un copil de unsprezece ani să fie supus la abuzuri cumplite în România secolului XXI? Ce justificare există pentru lipsa de implicare a funcționarilor noianului de instituții care au ca scop principal tocmai protejarea copiilor? Până la urmă vorbim de un copil înfiat, despre o situație care trebuia monitorizată o anumită perioadă de timp; nu știu cât anume, dar garantat nu e vorba de vreo două ore. Asistenții maternali trebuie să completeze o mulțime de documente și să anunțe pe la tot felul de instituții dacă vor să iasă cu copilul din județ. E absurd, dar așa e legea, nu? De ce legea nu a protejat-o pe Sorina acum câțiva ani sau pe copila care a ajuns la spital într-o stare fizică deplorabilă, comparabilă cu cea din lagărele naziste? Direcția de Asistență Socială Maramureș a sesizat poliția, iar Parchetul a preluat ancheta, dar pentru a face lumină și dreptate în acest caz e necesar ca ancheta să-i identifice și pe acei funcționari comozi care au monitorizat cazul din birou. Grozăvia asta nu s-a întâmplat peste noapte și nu doar din cauza cuplului de dezaxați, ci mai ales din cauza pasării responsabilității între instituții ineficiente și funcționari blazați. Nu e responsabilitatea mea, eu am altele în fișa postului…
E dificil de ignorat ironia de proporții cosmice, România se digitalizează doar la nivel declarativ, dar funcționează ca o mașinărie uzată moral și fizic, cu piese și șuruburi lipsă, acționată de funcționari care o gresează cu lehamite. Copiii ajung subnutriți în spitale, oamenii sunt plimbați între ghișee până le trece viața pe lângă ei, iar statul își pune ștampila digitală pe propriul eșec. În ritmul ăsta, singura digitalizare reală e cea a scuzelor, apăsăm „copy-paste” pe aceleași explicații jalnice, de fiecare dată când un om e distrus de indolența unor sisteme care există doar ca să existe, să ofere locuri de muncă la buget unor incapabili bine implicați politic. România rămâne țara dosarului cu șină, cu tot cu tehnologia lui 2025 atârnată ca o podoabă kitsch peste o realitate care încă miroase a vechi, a neasumare și a nepăsare.
