Așa cum am promis, astăzi revin cu un fel de continuare a editorialului precedent. Cu o amintire din acele vremuri când oamenii se ajutau, nu se dușmăneau, chit că printre picăturile de ajutor se turnau cu găleata la Securitate. O amintire din vremea când cenzura nu era doar un cuvânt din dicționar, deși cam asta se putea spune despre democrație.
Să fi fost elev prin clasa a VI-a? A VII-a? Nu-mi amintesc exact, dar îmi amintesc destule. Revista „Cutezătorii” – cine nu a citit așa ceva în copilărie nu prea are dreptul să facă reclamă cu entuziasm acelei perioade – a lansat un concurs cu un premiu minune pentru zilele respective. Nu era vorba de vreun automobil Dacia sau de vreo vacanță într-un loc exotic cum era Germania de Est ori Albania. Doar un aparat portabil de radio; genul de gadget numai bun de folosit când prestai muncă patriotică și neplătită, că asta însemna să fii patriot încă de pe băncile școlii. Tema concursului era o compunere cu tema „Cum mi-am petrecut ziua de 1 Mai”. Inovație și originalitate cât încape.
Deoarece tema a fost anunțată din timp, am petrecut ceva timp încercând să conving ceva colegi să facem ceva memorabil de 1 Mai, ceva care să merite pus pe hârtie și, desigur, să primească premiul oferit de revista pionierilor. Și, având în vedere contextul și disponibilitățile, am decis să mergem la pădure. Planificarea a mers brici, cu acțiunea a mers mai greu, prin urmare, în ziua cu pricina am rămas cam singur; prietenul se cunoaște la nevoie, nu când e vorba de umblat aiurea prin pădure. Prin urmare, am plecat pe cont propriu să-mi fac rost de material pentru concurs. Și, conform cutumelor vremii, aveam la gât cravata de pionier. Nu a fost cine știe ce aventură, dar am așternut-o pe hârtie. Numai că…
Numai că, pentru ca povestirea să se „califice” în concurs, era nevoie de un acord formal de pe la școală. Știți, responsabilul cu pionierii. Dacă nu știți, ciocul mic că nu știți despre ce vorbiți. Ei bine, n-a mers așa cum speram eu. Ai fost la pădure de 1 Mai și nu ai scris nimic de uteciști… De ce naiba să fi scris în condițiile în care n-am văzut picior de utecist prin pădure? Doar că nu mergea așa cum voiam eu. Vrei aviz? Scrie de uteciști… Am scris de uteciști, ce era să fac? Nu pentru că ardeam de nerăbdare, ci pentru că ajunsesem într-un punct în care nu mai puteam da înapoi. Mi-am amintit de o altă „excursie” la pădure, când am fost la prășit puieți și erau și uteciștii prin zonă. Am scris cum uteciștii au trudit cot la cot la plantat copaci (că da, în Epoca de Aur se plantau copaci și în luna mai, nu conta adevărul cât implicarea) și la final au scos la iveală un acordeon și au tras niscaiva dansuri. Responsabilei cu pionierii i-a plăcut atât de mult încât compunerea mea a ajuns sub ochii unei tovarășe de la județeana de Partid, care venise să verifice ceva prin școală și era rost de laudă cu activitatea scriitoricească din zonă. Tovarășa de la județ a citit și a luat foc. Cum, tovarăși, să scrie că uteciștii au cântat și au dansat? Asta fac uteciștii la voi în școală, cântă și dansează în loc să se dedice până la ultima picătură de energie construirii socialismului multilateral dezvoltat? Să rescrie. Mă rog, nu știu dacă a folosit cuvintele astea, dar nu cred că au fost altele. Așa că mi s-a pus în vedere să rescriu și asta am făcut cu noduri în gât, cumva bucuros că nu am pomenit nimic despre sticlele de bere golite de uteciști pe după copaci. De, atâta minte aveam și eu, autocenzură și aia. Din compunerea inițială au rămas doar pădurea și subsemnatul, cronicar al unor întâmplări ce nu se petrecuseră, dar astea erau vremurile. Partidul veghea în toți și în toate și a avut pretenția să-și bage coada până și în compunerea unui elev de școală generală. Totul trebuia să fie perfect, lipsit de orice gest care nu era dedicat propășirii socialismului.
Privind în urmă la ambele episoade — recenzia unui copil care a stârnit nervii unor adulți prea obișnuiți cu obediența și compunerea rescrisă după pofta Partidului — devine cât se poate de limpede că, de fapt, n-am scăpat niciodată complet de comunism. Doar i-am schimbat cravata. Culoarea diferă, reflexele au rămas aceleași și un copil de 17 ani e tratat azi ca un pericol cultural pentru că a scris ce a simțit. Cam ca acum aproape patruzeci de ani…
A, și ca totul să fie „în regulă” revista nu a mai anunțat niciodată câștigătorii concursului. Anulare prin ignorare, cum s-ar spune. Probabil au primit prea multe compuneri în care erau lăudate faptele uteciștilor și era greu de făcut departajarea. Sau poate că nu a fost vorba decât de ceva marketing, să crească activitatea Poștei Române.
