Documentarul „Justiția capturată” al Recorder a produs un șoc public legitim. A pus în fața societății o întrebare grea: cum se face că, în ultimii ani, dosare importante de corupție s-au închis fără condamnări, invocându-se prescripția sau nulități procedurale? Răspunsurile au venit rapid, emoționale și radicale: un grup de magistrați aserviți politic, o justiție coruptă, un sistem care se apără pe sine. Dar realitatea este mai complicată și, tocmai de aceea, cred că merită o privire mai atentă.
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat, trebuie explicat pe scurt cum au ajuns unele dosare să se închidă. În majoritatea cazurilor, nu vorbim despre decizii arbitrare ale judecătorilor, ci despre efecte în lanț ale unor decizii constituționale și ale unor legi prost făcute sau prost corectate, cu intenție sau fără. Patru mecanisme juridice au fost decisive.
Primul: declararea ca ilegale a completelor de cinci judecători de la Înalta Curte, din cauza modului în care au fost constituite administrativ. Curtea Constituțională a decis că aceste complete nu respectau legea, iar consecința juridică a fost anularea hotărârilor în care părțile au cerut căi extraordinare de atac.
Al doilea mecanism: deciziile CCR prin care a fost eliminată întreruperea prescripției penale, pentru că textul din noul Cod Penal încălca dreptul la apărare. Parlamentul era obligat să corecteze rapid legea, dar a întârziat ani în șir, lăsând sistemul fără un instrument esențial.
Al treilea mecanism ține de noile coduri: schimbarea completului de judecată duce la reluarea procesului de la zero. O regulă menită să protejeze dreptul la un proces echitabil, dar care, combinată cu transferuri și pensionări frecvente, produce întârzieri fatale. Aici, Recorder sugerează existența unor manevre discreționare. Realitatea juridică e mai nuanțată: judecătorii sunt inamovibili și nu pot fi mutați fără consimțământ. Dacă sistemul a devenit disfuncțional, problema este una internă, instituțională, nu de ordin conspirativ. Înseamnă doar că magistrații pot fi supuși la presiuni.
Al patrulea punct privește eliminarea probelor obținute cu sprijinul serviciilor de informații. Protocoalele SRI–parchete au fost reale și profund nocive pentru statul de drept. Curtea Constituțională a făcut ceea ce trebuia să facă într-o democrație: a tras o linie. Că unele dosare au căzut ulterior este regretabil, dar alternativa ar fi fost legitimarea amestecului serviciilor secrete în justiție.
Trebuie să spunem că judecătorii nu pot ocoli legea pentru a produce un rezultat dorit social. Nu pot repara prin bunăvoință ceea ce politica a stricat prin neglijență sau cinism. Dar pot tergiversa. Dacă li se îngăduie, înseamnă că sistemul este populat și adesea condus și de personaje controversate, angajate politic sau informativ.
Doar că responsabilitatea este mai largă. Marea vină revine politicului, care a produs legi defectuoase, le-a modificat haotic și a refuzat ani la rând să le corecteze în sensul deciziilor CCR. În acest context, figuri precum Cătălin Predoiu apar nu ca accidente, ci ca produse ale unui sistem politic care a negociat justiția ca pe un teritoriu de influență.
Sub presiunea străzii și a rețelelor sociale, se fac liste care cer anchete din afara justiției, implicarea ONG-urilor și intervenția președintelui. Dar Justiția trebuie reformată în interiorul cadrului constituțional. Dacă răspunsul la acest semnal de alarmă va fi emoțional și grăbit, riscăm să înlocuim o disfuncție gravă cu una și mai periculoasă: abandonarea regulilor statului de drept exact în numele lui.
„Justiția capturată” nu este doar despre magistrați ci mai ales despre clasa politică, cea care a distorsionat sistemul juridic în funcție de nevoile puternicilor zilei. De aceea, coaliției care conduce țara astăzi îi revine responsabilitatea de repune Justiția în matca ei firească. Va vrea, va putea? Nu prea cred.
