E vremea sărbătorilor de iarnă când, cel puțin la nivel teoretic, ar trebui să fim mai buni și mai înțelegători, dar asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea unele apucături ce au devenit tot mai dificil de ignorat. Asta pentru că au crescut de la un an la altul ceea ce e rău, însă cu adevărat rău e faptul că au pretenția să se numească tradiții.
Cândva, urătorii își începeau activitatea după Ignat, cu un text învățat pe de rost, transmis de la o generație la alta, nu compus peste noapte de vreun „artist” care s-a prins că e rost de ceva parale. Urarea nu era perfectă, dar era vie, stârnea sentimente; în ziua de azi urătorii își încep prestația lamentabilă încă din noiembrie. Nu pentru că le-ar păsa cine știe ce de tradiții, ci pentru că așa se fac mai mulți bani. Tradiția tinde să devină sezonieră și cât timp se vor găsi iubitori de tradiție să le dea bani unora care behăie în jurul boxei conectate la internet, se vor găsi și cei dispuși să perpetueze tradiția mai departe. Al naibii popor educat, românii ăștia. Nu se îndură să-și cumpere un manual de dezvoltare personală, să investească în propria educație, dar bagă mâna în portofel pentru a răsplăti prestații de toată jena. Mulți dintre urători sunt buni de muncă, dar n-ai să-i vezi vreodată stând la coadă pentru angajare, mai important decât să-și câștige pâinea cinstit e să ducă tradiția mai departe.
Tradițiile, așa cum le știm și cum sunt definite, presupun timp, răbdare și sens, presupun implicare fără de răsplată. În trecut urătorii erau răsplătiți cu colaci; dă-le ăstora de azi colaci și să vezi cum ți-i livrează în cap. Or ține colacii de tradiție, dar nu sunt acceptați ca metodă de plată nici la crâșmă și nici la păcănele. Și nu, nu e o răutate gratuită, dar acolo ajung majoritatea câștigurilor din exploatarea fără sens a tradițiilor de iarnă.
Colindul nu mai e de multă vreme acea rugăciune cântată care înnobila nopțile de Ajun. A ajuns hărmălaie livrată din boxa cât frigiderul, iar volumul măgăoaiei e invers proporțional cu talentul colindătorilor. „Tradiția” de azi presupune cablu USB, baterie externă și listă de melodii dubioase. Majoritatea „artiștilor” au ținut să-și lege repertoriul și de Crăciun, fie că se pricep sau nu. Orice manelist sau rapsod popular are pretenția că are „colindul lui”. Dacă nu a fost în stare să livreze ceva cu „original” a băgat o interpretare nuanțată la ceva consacrat și capodopera a ajuns pe străzi. Plug and play la tradiții. Nu contează că urătorii habar nu au ce spun, contează să țină cumva ritmul și să nu se termine bateria la jumătate.
Nu e grav că tradițiile se schimbă; toate tradițiile se schimbă mai devreme sau mai târziu, nu e nimic veșnic. Grav e că tradițiile au tot fost golite de conținut până n-a mai rămas nimic decât zgomotul și goana după parale câștigate ușor. Nu mai există tăcerea dinaintea Ajunului, nu mai există așteptarea, dar mai ales nu mai există acea emoție care dădea tot farmecul sărbătorilor de iarnă. Ritualul a fost înlocuit de circuit; banul să iasă cât mai repede. Am ajuns să confundăm tradiția cu hărmălaia și obiceiul cu spectacolul de prost gust. Colindătorii urează, dar câți dintre ei mai știu cum și de ce o fac? Mai ales că nu prea mai știu să o facă. Tradiția boxei e la început și peste puțin timp o să devină parte din cotidian. O tradiție hidoasă, deoarece tradiția adevărată nu mai este trăită, ci doar livrată de niște indivizi care nu trăiesc momentul, ci acel moment când, după ce își primesc banii, iese roșie sau neagră.
Poate că n-ar strica, măcar o dată pe an, să lăsăm deoparte boxa și să ne concentrăm pe sensul tradiției, altfel riscăm să ajungem un popor care nu mai colindă Crăciunul, ci îl bruiază.
