Drumul înapoi spre acasă – Dumitru MONACU, scriitor

Când ești copil, casa părintească ți se pare o colivie. Pereții ți se par prea apropiați, curtea prea mică, iar satul – un fel de insulă pierdută în marea lumii. Ți se pare că toți te privesc, că toți te judecă, că nimic nu se schimbă și nimic nu se întâmplă. Visezi la oraș, la lumini, la libertate. Ți se pare că dincolo de deal începe viața adevărată. Așa că pleci. Uneori grăbit, alteori rușinat, dar mereu cu gândul că „acolo” te așteaptă ceva măreț. Pleci cu o valiză mică și o inimă mare. Cu buzunarele goale și capul plin de visuri. Cu un nod în gât pe care-l numești „emoție”, dar care e, de fapt, primul dor. La început, totul e nou. Lumea mare te amețește cu strălucirea ei. Străzile par nesfârșite, oamenii par ocupați, iar tu ai impresia că ai intrat într-un film. Ești liber! Nu te mai strigă mama de la poartă, nu te mai trezește cocoșul, nu te mai întreabă nimeni unde te duci. Ai scăpat! Sau, cel puțin, așa crezi. Apoi, încet-încet, libertatea aia începe să doară. În garsoniera ta de douăzeci de metri pătrați, liniștea nu mai e tihnă, ci singurătate. Ți-e dor de mămăliga aburindă, de scaunul din cerdac, de vocea tatălui care spunea „gata, ajunge televizor, hai la culcare!”. Ți-e dor până și de ulița pe care altădată o blestemai. Dar e prea devreme să te întorci. Trebuie să-ți faci un rost. Să demonstrezi lumii că poți. Așa că tragi tare. Muncești, urci, cazi, te ridici, alergi după bani, după funcții, după recunoaștere. Crezi că viața e o cursă și că premiul e undeva la capătul drumului. Numai că, în goana asta, pierzi câteva lucruri mărunte: duminicile liniștite, mirosul de fân, prietenii de la școală și, încet-încet, pe tine însuți. Anii se adună și, într-o zi, fără să știi cum, începi să te uiți tot mai des în urmă. Orașul care părea cândva o promisiune devine o oboseală. Zgomotul te apasă, graba te sufocă, iar singurătatea devine tovarăș de drum. Începi să visezi, seara, la lucruri simple: la o prispă, la o curte, la un nuc bătrân. Nu-ți mai trebuie „succes”, îți trebuie liniște. Nu mai vrei să cucerești lumea, vrei doar să te regăsești. Când ești tânăr, crezi că „acasă” e un loc de unde pleci. Când îmbătrânești, descoperi că „acasă” e locul spre care mergi toată viața, fără să știi. Ne petrecem tinerețea fugind de simplitate și bătrânețea dorindu-ne-o înapoi. Vrem să fim oriunde, numai acasă nu, iar la final ne dăm seama că nicăieri nu am fost cu adevărat „noi”. Și vine ziua în care spui: „Gata, mă duc să văd casa bătrânească.” Faci drumul înapoi, dar drumul nu mai e același. Nici satul, nici oamenii, nici tu. Poarta nu mai scârțâie, pentru că n-a mai avut cine s-o deschidă. Părinții nu te mai așteaptă în prag, iar mirosul de pâine caldă s-a dus o dată cu ei. Casa pare mai mică, ulița mai scurtă, iar timpul… mai aspru. Atunci înțelegi că nu te-ai întors acasă, ci la amintiri. Și că nu de casa copilăriei ți-a fost dor, ci de cei care o umpleau cu viață. Iar când ei nu mai sunt, acasă se mută în suflet. Așa e făcut omul: pleacă să caute ceea ce deja avea. Aleargă după fericire și o lasă mereu în urmă, la poarta casei părintești. De aceea, bătrânețea nu e doar o vârstă, ci o înțelepciune: momentul în care îți dai seama că tot ce contează era acolo de la început. Că libertatea nu înseamnă să pleci, ci să te simți bine oriunde te afli. Și că, în cele din urmă, cea mai lungă călătorie e drumul înapoi spre tine. Unii reușesc să-l parcurgă la timp. Alții doar visează că o fac. Dar indiferent unde ajungem, toți purtăm în noi o casă mică, cu miros de supă caldă și cu o icoană în colț. Și, oricât ne-am încăpățâna să trăim modern, cu calendare electronice și telefoane deștepte, sufletul nostru tot în soba veche își caută căldura. Așa că nu e rușine să te întorci. Rușine e să uiți. Să uiți oamenii care te-au făcut om, locul unde ai învățat să mergi, mirosul de ploaie din curtea copilăriei. În rest, toate trec: funcțiile, banii, mașinile, aplauzele. Rămâne doar amintirea drumului spre acasă. Iar dacă ai norocul să-l mai găsești, să nu-l amâni. Poarta s-ar putea să fie încă acolo, dar mâinile care o deschideau nu te vor mai aștepta. Pentru că viața, cu toată ironia ei, e simplă: în copilărie vrei să pleci, în tinerețe vrei să reușești, iar la bătrânețe vrei doar să revii. Nu ca să te lauzi, ci ca să te împaci. Cu tine, cu trecutul și cu locul de unde ai plecat. Și-atunci înțelegi, într-un târziu, că nu casa era mică, ci răbdarea ta. Nu satul era pustiu, ci visurile tale erau prea grăbite. Iar „acasă” nu e un loc pe hartă, ci o stare. O stare care se stinge odată cu părinții și renaște, din când în când, în noi, când auzim, în gând, vocea aceea blândă care spune: „Hai, mamă, că s-a răcit mâncarea…”