O bună bucată de vreme am fost trup și suflet alături de visătorii, naivii, prostiții sau prefăcuții nației care trâmbițau oriunde și oricând „Ne vrem țara înapoi!”. De vreun an sau doi, m-am sucit. Nu! Nu îmi mai vreau țara înapoi. Asta nu e țara mea! De aceea, azi sunt mai îndârjit ca niciodată și nu pot spune decât așa: Luați-vă țara, nemernicilor, hoților, bandiților, mincinoșilor, fariseilor, delatorilor! Voi, politruci, magistrați, „șpioni” (adică din servicii!), slugi din serviciile de forță, luați-vă țara și spălați-vă pe cap cu ea. O așa țară nu-mi face trebuință absolut deloc. O așa țară s-o dați voi copiilor copiilor voștri ca să aibă cine să vă blesteme peste veacuri și milenii. O așa țară nu poate fi dorită decât de tiranii și dictatorii planetei. Deci luați-o și jucați-o la ruletă, puneți-o gaj la bănci sau scoateți-o pe tarabă la vânzare. Ca să vă umpleți conturile și așa crăpând de grase ce sunt! Că nu vă mai ajunge, vorba ăluia cu nume nedorit, Marian Ceaușescu: „dă bă borfașule, banii înapoi!” Așadar, luați-vă țara dar dați-mi ce mi se cuvine și mie. Am muncit peste 40 de ani, n-am furat, n-am trădat, mi-am plătit dările la stat, am fost un cetățean corect și mi-am cinstit țara, neamul și glia oriunde și oricând. Am cultivat cu mult drag românismul, cele 8 cărți tipărite dar și miile de editoriale sau pleiada de vorbe de duh semănate atât în presa scrisă, online dar și pe rețelele de socializare fiind mostre elocvente de patriotism, limba română – acest element determinant al apartenenței mele ca neam – fiind câmpul pe care am prășit din greu dar cu mare drag, zeci de ani. În tot acest timp, statul – această ficțiune birocratică devenită stăpân absolut – nu mi-a fost niciodată partener, prieten sau rudă ci doar stăpân cu biciul la îndemână. Mi-a cerut mereu: taxe, impozite, contribuții, sacrificii, tăcere, răbdare. Mi-a luat tinerețea cu promisiuni, maturitatea cu minciuni și bătrânețea cu dispreț. În schimb, mi-a oferit hârtii ștampilate, uși închise, cozi interminabile, funcționari plictisiți de propria inutilitate și un respect calculat la gram, ca zahărul pe cartelă. Am fost bun doar când trebuia să plătesc, să votez sau să aplaud. Când am întrebat „de ce?”, am devenit suspect. Când am spus „nu e corect”, am fost etichetat: cârcotaș, nostalgic, radical, ba chiar „pericol public”. Mi-am privit țara cum se subțiază moral, cum se vinde pe bucăți, cum își exportă copiii și importă non-valori, cum își bat joc de limbă, de școală, de istorie, de bun-simț. Am văzut impostura ridicată la rang de virtute, prostia decorată cu funcții, hoția rebotezată „descurcăreală”. Am văzut cum adevărul e tolerat doar ca figurant, iar minciuna joacă rol principal, seară de seară. Și am tăcut mult. Prea mult. Prea gălăgios am tăcut și prea trist am râs. Și culmea, am râs chiar și de tăcerea celor din jur. Dar tăcerea nu e neutralitate, e complicitate. Iar eu nu mai pot fi complice. De aceea cer, sau mai explicit, solicit! Nu implor, pentru că vremea îngăduinței a trecut. Deci nu milă, nu favoruri, nu pomeni electorale. Cer ceea ce mi se cuvine după o viață trăită drept, muncită cinstit și rostită în limba asta pe care unii o folosesc doar ca să mintă mai mult, mai sonor și mai convingător. Mi se cuvine și mie așadar un crâmpei din țară. Mic, mic de tot! Dar îl vreau! Un colț unde să-mi fac republica mea, regatul sau voievodatul meu, pe câteva hectare de pământ (sau măcar 1.2 ha, cât mi-ar reveni la o împărțire matematică a țării la cele douăzeci de milioane de români!), vatră udată cu sudoarea și sângele strămoșilor mei morți la Plevna, Mărășești sau Odessa. Un colț fără partide, fără judecători și procurori, fără instituții de forță! Un colț unde să fiu eu și dictatorul și supusul, și politicianul și prostul, și justițiarul și infractorul, și securistul și turnătorul. Un colț pe care să-l numesc „România mea”. De România voastră m-am săturat! Definitiv și irevocabil! În același context precum rândurile de mai sus, vreau să vă atenționez că filmul care a spart audiența în Republica Moldova, „Plaha” adică, difuzat pe Netflix, trebuie privit ca pe o …reducție la tot ce s-a întâmplat în România anilor postdecembriști. Tot ce este prezentat în film înmulțiți cu măcar cifra 3 dacă nu 4 sau 5 și vă veți simți teleportați instant în Românica noastră… De fapt în Românica lor, că a noastră nu mai e de multă, multă vreme…
P.S. Picătura care mi-a umplut paharul răbdării provine de la boicotul mârșav al celor 4 gușați ceceriști…
