Ieri am publicat prima parte a unei analize ample despre cum arată, de fapt, Rusia lui Vladimir Putin dincolo de propaganda oficială și de miturile promovate în spațiul public. Materialul poate fi citit AICI.
Astăzi continuăm cu partea a doua a analizei — o privire asupra bolii profunde a statului rus: sărăcia sistemică, demografia prăbușită, violența socială, exodul, pierderile uriașe de pe front și mecanismele pseudo-democratice prin care regimul lui Vladimir Putin își menține controlul.
Dincolo de represiunea politică, există o Rusie tăcută, marcată de statisticile care rareori ajung în propaganda oficială.
Chiar înainte de invazia din 2022, Rusia, deși o țară uriașă, plină de resurse era o economie de nivel mediu: conform CIA World Factbook, PIB-ul pe cap de locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) era în 2021 de circa 28.000 de dolari, sub România (30.800 de dolari) și mult sub media Europei de Vest. Cifrele din 2024 arată că diferența s-a mărit, iar în Rusia creșterile recente vin din industria militară, nu din bunăstare.
Rusia pare mare ca PIB total, dar are un PIB pe cap de locuitor modest, o dependență extremă de materii prime, o demografie în colaps, o inegalitate imensă și o economie semi-militarizată.
Rusia este al doilea exportator de petrol din lume, al treilea exportator de gaze, a patra rezervă de aur.
Cu toate acestea niciodată conducerea Rusiei nu a fost interesată de dezvoltarea țării pe baze economice sănătoase, ci de mărirea imperiului, Putin visând la întoarcerea la situația din 1989.
Aproape nicio altă mare economie nu depinde atât de mult de exportul unor materii prime brute, nefiind în stare să producă aproape nimic, tot ce înseamnă tehnologie, chiar și mai puțin avansată provine din exporturi. Această dependență este motivul pentru care Rusia este caracterizată drept „o stație de benzină cu arme nucleare”.
O societate violentă
Rusia are una dintre cele mai ridicate rate ale omorurilor din Europa. 6,8 omoruri intenționate la 100.000 locuitori în 2021, conform World Bank. Este mult peste media globală (aprox. 2,3) și de circa șapte ori peste media Europei (~1 la 100.000).
Violența domestică este endemică: aproape 1.000 de femei au fost ucise în 2024 în conflicte din familie. În 2017, Rusia a dezincriminat parțial violența domestică: prima bătaie în familie care nu produce „vătămare gravă” este tratată ca delict administrativ, nu penal – amendă între 5.000–30.000 de ruble, până la 15 zile arest sau 60–120 ore muncă în folosul comunității. Abia faptele repetate sau rănile grave duc la dosar penal (până la 2 ani închisoare în cazurile mai serioase).
Pedepsele sunt șocant de mici pentru omor, comparative cu cele pentru delicte de opinie. Doi ani închisoare pentru că îți omori nevasta și șapte ani închisoare pentru că scrii ceva online care nu-I place lui Putin. Asta e Rusia, de fapt, un stat care se pretinde „apărător al valorilor tradiționale”, dar tolerează structural violența.
Cel mai dur indicator este speranța de viață. A bărbaților este de aproximativ 68 de ani. Rusia se află pe locul 48 din 49 de țări europene la speranță de viață. O combinație letală de muncă grea, alcool, fumat, un sistem medical sărac și stres constant.
Exodul: fuga celor care nu mai pot respira
Aproape un milion de ruși au plecat de la începutul războiului. Mulți sunt tineri, educați, specialiști. „Vârful” exodului a fost în jurul mobilizării din septembrie 2022. Doar în primele zile după mobilizare, peste 200.000 de ruși au trecut granițele către Kazahstan, Georgia sau Uniunea Europeană. Până la cinci sute de mii plecaseră deja până în august 2022.
Între timp rușii și-au securizat granițele, dar, cu toate acestea, Putin se teme să mai anunțe încă o mobilizare masivă, pentru a nu declanșa un alt val de plecări.
„Nu am plecat pentru bani”, spune un programator din Novosibirsk stabilit în Georgia. „Am plecat pentru că într-o zi m-am trezit și am realizat că pot fi arestat pentru ceea ce gândesc.”
Pierderile militare: un milion de vieți într-o tăcere oficială
Estimările independente vorbesc despre peste un milion de militari ruși morți, răniți sau dispăruți. Dintre aceștia, cel puțin 250.000 ar fi morți, din surse oficiale independente, care nu conțin estimări ucrainene.
Este o cifră enormă, imposibil de integrat în orice discurs patriotic. Dar ea se vede în sate depopulate, în fabrici rămase fără lucrători, în familii care primesc, în locul fiilor, un plic cu 5.000.000 de ruble.
Datorită pierderilor uriașe, armata rusă nu mai are timp să antreneze noi combatanți, speranța de viață fiind șocant de scăzută în prima linie a frontului, dar pe Putin nu l-au interesat niciodată pierderile de vieți omenești, ci doar atingerea scopului propriu, indiferent de numărul de victime.
În anumite sectoare ale frontului din Donbas, presa ucraineană a relatat că un soldat rus are o speranță de viață de două săptămâni. În sectoare mai „liniștite”, poate patru. Nu sunt cifre oficiale — Rusia nu publică astfel de date — dar ele sunt confirmate indirect de mărturii, de ritmul recruților și de cimitirele nou-nouțe.
„Nu apuci să-ți cunoști camarazii”, spune un dezertor intervievat în Europa. „Au trupuri fără nume.”
Alegerile: teatrul sacru al aprobării
Rusia continuă să organizeze alegeri. Cu urne, comisii, camere video și un soi de festivism sovietic. Dar votul nu mai are funcție democratică. Este un ritual ceremonial, inspirat chiar de filosofia lui Ivan Ilin, autorul preferat al lui Putin.
Ilin scria că alegerile sunt o „confirmare a conducătorului”, nu o alegere reală. Poporul nu decide, ci aprobă. Exact asta face Rusia astăzi: organizează voturi pentru a dovedi lumii — și sieși — că nu există alternativă.
Există și contracandidați la Vladimir Putin, dar sunt doar de formă. Contracandidații care ar avea o umbră de șansă la alegeri sunt pur și simple arestați sau înlăturați, cum a fost cazul lui Alexei Navalnîi, arestat, condamnat și apoi ucis în închisoare.
De altfel toți cei care îl critică pe Putin sau care nu își fac treaba, în viziunea lui, de obicei cad de la fereastră, beau ceai otrăvit sau radioactiv, indiferent că sunt miniștri, generali sau directori de companii de stat ori oligarhi ruși.
Pentru cei care deranjează pe față se folosește asasinatul, pur și simplu, cum a fost cazul ziaristei Anna Politkovskaia, care a fost împușcată în holul blocului în care locuia pe 7 octombrie 2006, chiar de ziua de naștere a lui Vladimir Putin.
Despre „decadența Occidentului”
În viziunea lui Putin, care vine tot din scrierile lui Ivan Ilin, rușii sunt un popor care va salva Europa decadentă, pentru că sunt nevinovați, au suflet pur, sunt păstrătorii ortodoxiei și „s-au trezit în conștiință”. Da, așa este, e același discurs pe care-l auzim la Călin Georgescu, cel care spunea să avem încredere în „înțelepciunea rusească”.
Putin, de când a venit la putere acum 25 de ani a pornit cinci războaie:
- Al doilea război cecen 1999-2000
- Războiul din Georgia în 2008
- Anexarea Crimeii și războiul din Donbas – 2014
- Intervenția militară din Siria 2015 – prezent
- Invazia Ucrainei – 2022 – prezent.
La asta se mai adaugă diverse intervenții militare în țările aliate, gen Belarus, când după alegeri, acoliții lui Putin gen președintele bielorus Lukașenko sunt în pericol să piardă puterea. Atunci Rusia intervine cu tancurile, așa cum făcea pe vremuri în Cehoslovacia sau Ungaria și restabilește „ordinea democratică”.
Acesta este, pe scurt, Vladimir Putin, conducătorul Rusiei imperiale care promite – la fel cum a promis și în cazul Ucrainei – că nu va ataca vreo țară NATO și nici nu vrea război cu nimeni, el vrea pace.
Propaganda rusă acuză Europa de fascism, extremism, corupție morală. Pretinde că Occidentul este în declin, că democrația occidentală este falsă. Metoda este numită de istoricul Timothy Snyder „schizofascism”. Adică atunci când un regim fascist, cum este regimul rus, unde nu se respectă pe față drepturi elementare ale omului, numește pe alții fasciști pentru a justifica acțiuni militare sau intervenții în forță.
Dar când privești Rusia reală — represiune, sărăcie, violență, alcoolism, exod, mortalitate ridicată, un milion de militari sacrificați — acuzațiile lui Putin se golesc de sens. Nu Occidentul este în declin în această poveste.
– Cătălin Moraru
