E o expresie banală, pe care o folosim ori de câte ori ne referim la cineva care se preface că nu ştie nimic, simulează nevinovăţia, face pe prostul, lasă premeditat o conjunctură încurcată, nerezolvată. Este clar că expresia e mai recentă, dat fiind faptul că în Moldova (acolo unde asemănarea ştiuletelui de porumb cu o păpuşă i-a dat plantei numele de păpuşoi) cultura porumbului se introduce abia de la sfârşitul secolului al XVII-lea, prima sa atestare fiind din timpul primei domnii a lui Constantin Duca (1693-1695).
O instituţie de veche tradiţie în evul mediu românesc, creată de obiceiul pământului, era cea a duşegubinei (cu variantele deşugubină, şugubină), însemnând iniţial pierdere de suflet/moarte de om, apoi vină/infracţiune gravă (slav. Dušegbĭna = ucigător, pierzător de suflet). Începând cu secolul al XVI-lea, cuvântul îşi schimbă atât denumirea (se folosesc var. deşugubină sau şugubină) cât şi sensul (nu mai desemnează fapta, ci pedeapsa). Erau pedepsite, de exemplu, furtul de şoimi, naşterea unui copil de către o femeie necăsătorită etc.
De cele mai multe ori, însă, era pedepsită moartea de om. Conform obiceiului pământului, pentru uciderea unui om de către un autor necunoscut sau dispărut răspunderea era a stăpânului/oamenilor locului în care se descoperise cadavrul. Duşegubina încasată revenea domniei, dar o parte a sa era dată celui desemnat să o încaseze, adică deşugubinarului sau şugubinarului. Cuantumul pedepsei (gloaba, cum i se spunea) era împovărător pentru sate: în Moldova se dădeau şi câte 50 de boi, în Muntenia 90 de vaci. Pentru a scăpa de răspundere, stăpânul locului trebuia să-l dovedească pe făptaş. Dacă locul era al unui sat răzeşesc, pedeapsa era colectivă, repartizându-se tuturor membrilor satului, prin grija celui aflat în fruntea comunităţii, vatamanul. Când cel ce stăpânea locul unde se descoperise cadavrul nu putea plăti „gloaba”, i se confisca în folosul domniei acel loc, sau locul trecea în stăpânirea celui ce plătise despăgubirea.
În acest context trebuie înţeleasă şi expresia la care ne referim. De multe ori, cadavrul era ascuns în alt loc decât cel în care avusese loc crima. Îl ascundeau fie stăpânul locului, care îl plasa pe un alt ogor decât al lui, de regulă un loc ce să permită ascunderea unui cadavru, pentru a scăpa de răspundere şi de despăgubire, ori chiar de către slujbaşii domneşti care încasau despăgubirea, e vorba de deşugubinari, fie pentru ca aceştia să ia în stăpânire locul respectiv, fie pentru a percepe amenzi consistente din care le revenea o parte.
O dată cu introducerea culturii porumbului, a păpuşoiului cum îi spunem noi, moldovenii, lanul cultivat cu această cereală era cum nu se poate mai nimerit pentru ascunderea unui cadavru. Vor fi fost şi situaţii în care slujbaşii domneşti însărcinaţi cu strângerea deşugubinei plăteau dinainte vreun locuitor mai sărman care trebuia să se prefacă mort în păpuşoi, suficient cât şugubinarii şi vreun martor-doi, plătiţi de ei, să constate existenţa „cadavrului”, pentru ca apoi să pedepsească întreaga comunitate pentru moarte de om. Ca să se disculpe, stăpânul locului arăta că nu e vorba de niciun mort, cineva doar făcuse pe mortul în păpuşoi.
Iată deci ce e cu „mortul în păpuşoi”, cel care nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase. Cât despre cel desemnat să constate vina şi să aplice pedeapsa, şugubinarul, este la originea unui alt cuvânt: şugubăţ (glumeţ, hazliu, poznaş, dar şi primejdios, înşelător, amăgitor, cf. DEX 2009). Iniţial, şugubăţ însemna criminal, apoi îl desemna pe cel ce regiza ucideri false (Stelian Dumistrăcel). Prin extensie, s-a ajuns la actualul înţeles.
Prof. dr. Daniel Botezatu
