Povestea vorbei – A avea stupit la furcă

0

Este o altă veche expresie românească, al cărei punct de plecare se află în lungile nopţi de iarnă în care femeile de la ţară, fiecare în gospodăria sa, ori mai multe, laolaltă, fete de măritat, femei măritate, bunicuţe şi nelipsiţii copii gură-cască, torceau cânepa ori inul. Asta pentru că, altădată, ţăranul, femeia şi copiii lor se îmbrăcau cu hainele făcute de femeie, din cânepa sau inul care erau culturi indispensabile unei gospodării ţărăneşti aşezate (a se vedea şi Ion Creangă, Amintiri din copilărie).

Furca era vergeaua de lemn la capătul căreia se lega caierul pentru a fi tors (DEX’09), iar pentru că vergeaua era iniţial despicată la vârf, vergelei i s-a mai spus şi furcă. Aceste furci se bucurau de o mare atenţie din partea femeilor. Ele erau lucrate artistic, erau înflorate, uneori se sculptau veritabile motive ornamentale, iar asta era, fără îndoială, treaba bărbaţilor. Vara se puneau bine în cufăr, iar odată cu venirea iernii erau scoase de acolo şi întrebuinţate. Cânepa sau inul, care fuseseră prefăcute în fuioare, după o serie de operaţii migăloase, erau transformate în caiere ce se puneau în furcă.

De regulă, furca se ţinea în partea stângă a corpului femeii, fie trecută prin brâul acesteia, fie fixată într-o gaură sfredelită în podea sau în laiţă. Cu mâna dreaptă, femeia ţinea fusul pe care se torceau firele trase din fuior. La partea de jos a fusului se afla prâsnelul, un fel de roată de lemn găurită la mijloc, de asemenea decorată cu tot felul de motive, rolul său fiind acela de a permite fusului să se învîrtă mai uşor. De aici o altă expresie, iute ca prâsnelul, spunem asta despre cineva care e foarte vioi, iute, harnic.

Fuioarele de cânepă sau in aveau buci sau zgrebeni (scame rămase de la meliţarea şi pieptănarea cânepii şi inului, cf. DEX’09), motiv pentru care femeile stupeau în permanenţă degetele mâinii stângi, cu care apucau fuiorul din furcă trecându-l către fusul ce se învârtea neîncetat. La un moment dat, gospodina care torcea rămânea fără salivă, fără stupit, gura i se usca, o senzaţie dezagreabilă, prin care am trecut cu toţii măcar o dată. Era momentul unei pauze, când  femeia se oprea pentru a bea o gură de apă din doniţă, ori o gură de must sau, de ce nu, din vinul făcut de gospodarul casei. Îndestulată, gura femeii se pornea din nou, la fel şi mâinile dibace ale ei. Ce se întâmplase? Avea stupit la furcă, adică avea şi spor la lucru, dar şi uşurinţă la vorbă, chef de vorbă, plăcere de a vorbi (DEX’09). Astăzi expresia e folosită mai ales de către bărbaţi la adresa unor femei, poate chiar nevestele sau soacrele lor, care vorbesc neîncetat.

Din aceeaşi gamă a ocupaţiilor casnice legate de tors şi ţesut sunt expresii precum a-i merge cuiva gura ca meliţa (meliţa era limba cu care se bate cânepă şi care scoate un sunet strident), a meliţa, a-i  încurca iţele cuiva (a încurca socotelile cuiva), a descurca iţele (a lămuri o încurcătură), a lua pe cineva la depănat (a-i pune întrebări amănunţite) etc. (vezi Stelian Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti, 1980), precum şi Gh. Ghibănescu, Din traista cu vorbe, Iaşi, 1924).

 

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

+0 -0
se încarcă...