Crâmpeie extrem de interesante şi utile pentru reconstituirea unor aspecte ale vieţii economice, sociale, religioase a Botoşanilor de la cumpăna secolelor XVIII-XIX, care reînvie oameni, mentalităţi, fapte, locuri, atitudini şi habitudini, azi dispărute sau schimbate esenţial, ne sunt oferite într-un perilipsis/opis de documente ale bisericii Sf. Gheorghe, din 26 septembrie 1835.
Pe baza documentelor din acest rezumat, un calcul elementar arată că biserica Sf. Gheorghe avea, ale ei, cinci case, cinci locuri în târg, 11 dughene şi o crâşmă, o avere deloc de neglijat, constând numai din bunuri imobile care arendate, închiriate sau vândute, aduceau venituri considerabile. La aceasta se adăuga, un venit constant, sigur şi substanţial rezultat din privilegiul de a încasa câte o oca de ceară pentru fiecare sigiliu aplicat pe orice act încheiat în târg.
Un alt aspect interesant este cel referitor la epitropia acestei biserici, formată se pare din câte doi târgoveţi, care era desemnată de către dregătorul de ţinut, în preajma sărbătorii Sf. Gheorghe.
Un al treilea aspect demn de semnalat este cel al frecvenţei anumitor zile în care se încheiau aceste tocmeli. De departe cele mai numeroase sunt din luna aprilie, trei dintre ele, constând în închirierea unor dughene ale bisericii, încheindu-se chiar în ziua de 23 aprilie, a Sfântului Gheorghe, dintre care două în acelaşi an, 1818.
O altă zi preferată pentru încheierea unor asemenea tranzacţii era cea de 26 octombrie, când se sărbătoreşte Sf. Dumitru. Probabil că aceste două zile reprezentau termene scadente pentru încetarea închirierii sau arendării unor locuri, case sau dughene ale bisericii şi ziua în care, totodată, se puteau încheia, pentru unul sau mai mulţi ani, noi contracte de arendare sau închiriere. Poate că respectivele zile erau şi zile de târg, în care epitropii bisericii sperau ca existând mai mulţi doritori pentru a arenda sau închiria bunurile acesteia, preţul obţinut să fie mai bun. Este aproape sigur că ziua de 23 aprilie devenise la Botoşani zi de iarmaroc, probabil după 1780, când pecetea târgului este afierosită la biserica Sf. Gheorghe. Se poate ca şi ziua Sf. Dumitru să fi luat locul, ca zi de iarmaroc, zilei de Sf. Theodor, o sărbătoare mai puţin importantă în calendarul creştin-ortodox. Să nu uităm că, potrivit pisaniei, biserica a fost isprăvită în octombrie!
O a patra observaţie a noastră pe marginea acestor documente este de fapt o confirmare a unor afirmaţii anterioare, anume cele referitoare la armonia care domnea între etniile ce formau structura urbană a populaţiei, moldoveni, evrei sau ţigani, ceea ce-i diferenţia nefiind rasa sau religia, ci puterea financiară. Lipsesc armenii, ori poate că ei, ca locuitori mai vechi ai târgului decât evreii, sunt desemnaţi cu nume sau porecle româneşti.
În sfârşit, un fapt care multora celor trăitori în acest timp le poate rămâne un lucru de neînţeles, una din formele de manifestare a credinţei pentru târgoveţii acelor vremuri era aceea de a dărui un loc sau o casă sfintei biserici, pentru iertarea păcatelor şi pentru pregătirea în bună rânduială creştină a odihnei veşnice. Mai mult, contrar unor prejudecăţi existente în societatea noastră, referitoare la această etnie, din cei trei târgoveţi pomeniţi că au lăsat danie casa lor bisericii Sf. Gheorghe, doi erau ţigani.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
