Continuăm incursiunea semantică în domeniul literaturii cu un termen de bază: romanul. Conform definiţiilor date de majoritatea dicţionarelor, romanul este ”o specie a genului epic, de întindere mare, cu conţinut complex, care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade şi angajează mai multe personaje, presupunând un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi analizei psihologice” (dexonline.ro). Conform aceloraşi dicţionare, tot roman este şi locuitorul Romei, sau persoana din cuprinsul Imperiului Roman care se bucura de drepturi depline de cetăţenie. Este vreo legătură între cele două cuvinte, care se scriu şi se pronunţă identic, sau e doar o omonimie, coincidenţă fantastică între termeni, fiecare dintre ei având înţelesul său bine definit?
În actualul teritoriu al Franţei, la fel ca în toate celelalte provincii romane, limba latină a interacţionat cu substratul lingvistic existent acolo, transformându-se continuu şi îndepărtându-se de limba în care scriseseră Cicero, Caesar, Vergilius sau Ovidius. S-a adăugat şi faptul că veteranii lăsaţi la vatră în acele locuri, dar şi coloniştii aduşi din toate părţile imperiului, vorbeau deja o latină stricată, influenţată de limbile popoarelor lor de origine, o latină vulgară, ce nu mai prea semăna cu latina pe care o vorbeau cetăţenii romani înainte ca oraşul lor să capete dimensiunile de imperiu. Ca să înţelegeţi, limba română s-a format plecând de la substratul traco-dacic, păstrat în stratul dominant latin la care s-au adăugat împrumuturile slave. Rolul slavilor, în cazul Franţei, l-au jucat francii, de neam germanic, cei care au şi dat numele ţării şi limbii.
Revenind la termenul în discuţie, din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează prima menţiune despre existenţa unei limbi romanice distincte deja faţă de limba latină. Astfel, în 813, în cadrul celui de-al treilea Conciliu de la Tours, se hotăra ca preoţii să-şi ţină predicile în lingua romana rustica, respectiv theodiscam (precursoarea limbii germane), prima dintre ele fiind latina vulgară, sau populară, înţeleasă de pătura de jos a societăţii, diferită de latina clasică, pe care deja poporul nu o mai înţelegea, darmite să o mai şi vorbească. Aceasta a fost prima recunoaştere oficială a unei limbi franceze timpurii, diferită de cea latină, anul putând fi recunoscut ca data de naştere a poporului şi limbii franceze.
Aşadar, lingua romana rustica (limba romană vulgară, ţărănească) era altceva decât lingua latina, latina cultă, care a rămas, de exemplu, limba oficială a Vaticanului şi a Bisericii Romano – Catolice până astăzi.
Ulterior, în Evul Mediu, a fost numită romană nu numai vechea limbă franceză, protofranceza, ci orice scriere în proză sau în versuri ce era redactată/transcrisă în această limbă (conform dicţionarelor, romanul este şi ”opera narativă, în proză sau în versuri scrisă, în Evul Mediu, într-o limbă romanică” (dexonline.ro). Printr-o nouă transformare de sens, celelalte popoare au adoptat termenul de roman cu înţelesul său de scriere în proză, sau un anumit gen de proză (epică, de proporţii considerabilă), astfel încât romanele nu vor mai fi doar cele scrise în franceza veche, la fel de bine apărând romane scrise în engleză, germană, rusă etc.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
