Povestea vorbei – În lumea teatrului

0

Câteva cuvinte și despre locurile în care se făceau reprezentațiile teatrale, dar și despre spectatorii care asistau la acestea. Cel mai vechi amfiteatru este cel de lângă Acropola Atenei, ridicat prin secolul V î.Hr. Cele mai mari teatre erau la Atena, Efes, Epidaur, putând găzdui între 20 și 40.000 de spectatori, cam ca niște stadioane din vremea de astăzi.
Intrarea la spectacole era cu plată, dar plata era simbolică, doi oboli, echivalentul ca preț al unui litru de măsline, o sumă accesibilă oamenilor de rând. De aici provine expresia „a-și da obolul”, adică a contribui, cu o sumă modestă, la un act de binefacere. Chiar și așa, de multe ori guvernanții acordau ajutoare celor mai săraci, pentru a le facilita accesul la teatru, sau le plăteau acestora intrarea, așa încât, mai în glumă mai în serios, filosoful Platon spunea că la Atena domnește teatrocrația.
Grecii veneau la spectacolele de teatru cu întreaga familie, așadar aveau acces și femeile, însă intrarea se făcea separat, pe sexe. Erau acceptate și curtezanele, care aveau un loc special în amfiteatru. Spectacolul dura ziua întreagă, de dimineața până la apusul soarelui, în fiecare zi prezentându-se cinci piese: de obicei trei tragedii, o dramă satirică și un monolog (de la Eschil încolo, se vor prezenta doar câte trei tragedii, o „trilogie”, adică un grup de trei tragedii în care fiecare, cu excepția primei, continuă acțiunea din cea precedentă). Astăzi romancierii publică scrieri substanțiale, împărțite în trei volume, în care acțiunea este continuată, iar aceste romane se numesc, după modelul tragediilor antice, tot trilogii. În literatura română, printre cele mai cunoscute trilogii sunt „La Medeleni”, a lui Ionel Teodoreanu, sau „Frații Jderi”, creația lui Sadoveanu.
Revenind la spectatori, dată fiind durata lungă a spectacolului, aceștia veneau pregătiți de acasă cu de toate: mâncare, băuturi, zaruri, perne pentru șezut etc. Unele dintre merinde, dar și alte obiecte, erau aruncate spre actori, mai ales spre cei ce interpretau roluri negative, sau spre autorul tragediei, dacă publicului nu-i convenea ceva. Un autor de tragedii se lăuda, la un moment dat, că și-a construit o casă cu cărămizile aruncate spre el! Se organizau concursuri, mai multe zile la rând, iar în final câștigătorul desemnat ca fiind cel mai bun autor de tragedii primea ce premiu o capră sau un țap, premiul pentru comedie constând într-un coș cu smochine.
Premiul era atribuit de către un juriu format din zece judecători, aleși dintre spectatori. La sfârșitul reprezentației, fiecare dintre cei zece din juriu scria pe o tăbliță numele autorului preferat, iar tăblițele se strângeau într-o urnă. La sfârșit, arhontele (magistratul suprem al orașului, un fel de primar actual) extrăgea aleatoriu din urnă cinci tăblițe și câștigător era desemnat cel al cărui nume apărea de cele mai multe ori. Dacă decizia judecătorilor nu era pe placul publicului, acesta arunca înspre ei cu tot felul de obiecte. Mai târziu, Platon avea să ironizeze modalitatea de jurizare și premiile ca atare, care răsplăteau cu o capră „Orestia” (celebra trilogie a lui Eschil) și cu un coș de smochine „Norii” (piesă celebră a celui mai de seamă autor de comedii al Greciei antice, Aristofan).

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

 


Curtezană asistând la o reprezentație de teatru grecesc


Teatrul din Epidaur, sec. IV î. Hr.

Deja ai votat!
se încarcă...