Istorii din Botoșani – Alți dregători și slujitori domnești

0

Însărcinările domneşti şi atribuţiile specifice ale vornicilor de Botoşani nu puteau fi duse la îndeplinire fără ajutorul unui complex aparat fiscal, militar şi administrativ din subordine, format din mici dregători şi slugi domneşti.

Multe din formulările documentelor sunt echivoce, iar slujbaşii domniei sunt amintiţi prin termeni precum „feciori” ai vornicilor de Botoşani, slujitori din ocolul târgului Botoşani, slugi domneşti, om al domniei (documentele nu precizează clar dacă este vorba despre dregători ai târgului sau ai ţinutului, aşa încât păstrăm cuvenita rezervă). La 6 aprilie 1673, Ştefan Petriceicu  voievod trimite carte „vornicilor de Botoşani şi feciorilor lor”, poruncindu-le să nu-i învăluiască pe locuitorii satului Teişori, din ocolul Botoşanilor. Din formulare se poate bănui că aceşti „feciori” uceniceau pe lângă vornici, în vederea accederii ulterioare într-o dregătorie, potrivit acelui „cursus honorum” specific evului mediu.

La 8 ianuarie 1676, domnul Antonie Ruset poruncea slujitorilor din ocolul Botoşanilor „să lase în pace de toate dările şi angaralele satul Teişori, al mănăstirii Galata din deal”, iar vornicilor de Botoşani „să nu-l  supere”, ceea ce e o dovadă clară a distincţiei dintre vornici, ca dregători domneşti şi executanţii lor, slujitorii mai sus menţionaţi.

La 28 mai 1742, domnitorul Constantin Mavrocordat poruncea unui „om al domniei” să-l aducă pe hagi Lehan, armeanul din Botoşani, care ţinea o moldoveancă creştină.

La începutul secolului al XVIII-lea se accentuează declinul unora din marile familii boiereşti ale Moldovei de odinioară, confruntată cu afluxul ţarigrădenilor însoţitori ai domnilor fanarioţi. „De hatârul coborârii lor din stâlpi ai ţării”, dar şi pentru că, prin ocinile pe care încă le stăpâneau, cunoşteau mai bine realităţile locale şi practicile dreptului consuetudinar, ei primeau titluri boiereşti mai mici şi erau incluşi în rândurile slujbaşilor domneşti din regiune.

Ei sunt acei „boieri zlotaşi şi desiatneci” (zlotașii erau dregători domnești  însărcinați cu perceperea dării constând într-un zlot/monedă de aur de fiecare casă, în timp ce desetnicii strângeau dijma/a zecea parte din produse, în limba rusă desiați însemnând zece) cărora, la 25 noiembrie 1736, Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, le poruncea să-l lase în pace pe Agafton sihastrul, care-şi făcuse o mănăstioară cu chilii pe un loc domnesc din ocolul Botoşanilor. La 15 octombrie 1753, Matei Ghica voievod, fiul lui Grigore al II-lea Ghica, întărea privilegiul tatălui său, poruncind „boierilor zlotaşi şi voao desetnici” să nu ia bani de la oamenii mănăstirii şi să ierte de desetină 100 de stupi ai mănăstirii Un alt asemenea boier scăpătat este Ionaşcu Isăcescul, medelnicerel (medelnicerul era dregătorul care turna apă domnului ca să se spele într-un lighean înainte de masă; avea în subordine mai mulți asemenea medelnicerei) în Ipoteşti, care cât a trăit a fost „dijmaş pe locul Epoteştilor”, proprietar al unei prisăci, de vreme ce acelaşi document îl menţionează pe Ursu Borşu, fost prisăcar al său.

În rândul aceloraşi mici slujbaşi fiscali trebuie să-l includem şi pe Toader Buniţa aprodul (aprozii erau recrutați dintre tinerii fii de boieri în așteptarea unei dregătorii), ajuns la un moment dat stăpân al Stânceştilor, de lângă târg, judecându-se pentru hotare cu sătenii din Ruşi şi Popăuţi.

 

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

 

+0 -0
se încarcă...