Scrisoare de la Suceava pentru actorii botoşăneni – „Ne ajutaţi să trăim viața cu sensibilitate și profunzime”

0

Actorii Teatrului „Mihai Eminescu” au reuşit să-i cucerească nu numai pe botoşăneni, ci şi pe locuitorii judeţului vecin. O demonstrează o scrisoare trimisă de preot profesor Bogdan Constantin Feştilă, de la Colegiul „Mihai Băcescu” Fălticeni”, scrisoare pe care o redăm în cele ce urmează:

„Dragii mei actori de suflet,

Mă tot gândesc de ceva vreme la aceste cuvinte ale mele, dacă este potrivit să le dau rostire, dacă este sau nu bine să exprim trăirile pe care le am de fiecare dată când mă gândesc la voi, la spectacolele pe care le puneți în scenă acasă, la Botoșani, sau în țară. Ați intrat în inima mea și a elevilor mei de ani buni, la început prin venirea la Fălticeni, orașul unde predau limba și literatura română, mai apoi ați convins, prin prestație și vocație artistică, să vă căutăm noi, de fiecare dată când auzim că  urcați pe scenă cu o piesă nouă. Sunt convins că publicul vă iubește, am văzut acesta în aplauzele oamenilor care vă cuprind cu inimile în fiecare reprezentație. Am simțit în oamenii veniți să vă vadă mai mult decât respect și dorință arzătoare de a vă redescoperi jucând nesfârșit, rol după rol. Și v-am văzut și pe voi, însă, în ultimul timp, altfel decât de obicei… Dincolo de perfecțiunea actului artistic reprezentat pe scenă, dus până la întruchiparea „operei de artă”, prin corpul despre care vorbește Cehov, actor, regizor și scriitor rus pe care l-am amintit în moto-ul de la care am pornit acest gând către voi, am văzut sufletele voastre! …fiecare durere și neîmplinire, tămăduită de bucuria spectatorilor, fiecare vis hrănit de speranța că lumea aceasta în care trăim vă simte, vă descoperă, la adevărata valoare, și… mai ales, am văzut omul actor, despre care nu se vorbește și nu se scrie, pe care societatea contemporană îl uită, îl face aproape dispărut, deși el este mereu în lumina reflectoarelor. Am încercat un nou sentiment pe care mi l-ați dat voi, ceva nu ușor de exprimat în cuvinte… poate este acel catharsis, <purificare prin artă>, pentru că ați intrat în inima mea, în gândul meu, și nu am cum să vă rătăcesc. Îmi amintesc lacrimile de bucurie ale actriței Dana Bucataru în finalul unui spectacol. Mi-au rămas bine întipărite în minte, în suflet, pentru că la sfârșitul acelui moment artistic trăiam același sentiment, un izvor de lacrimi mi-a inundat ființa, un puternic sentiment de recunoștință și respect pentru ceea ce faceți voi, actorii, pentru lumea aceasta în care trăim. Încă port în inima mea, prestația actriței Silvia Răileanu, și modul în care a reușit să nască în inima mea o rugăciune pentru românii de pretudindeni… lacrimi avea și domnia sa pe obraji! …am învățat din spiritul spontan și ludic al domnului Bogdan Horga că <moartea este un dar, fără de care păcatul ar trăi în noi veșnic>, iar rolul său principal din piesa Ivan Turbincă este o adevărată oglindă a fiecăruia dintre noi. M-au copleșit finețea și delicatețea actrițelor Mirela Nistor, Alexandra Vicol, Cristina Gheorghe, Gina Pătrașcu, și modul în care reușesc, ca într-un <joc al ielelor>, să oprească timpul, să-l transpună în veșnicie. Îmi amintesc un moment aniversar, când la final de spectacol, actrița Petronela Chiribuță a primit un buchet de flori, în aplauzele publicului, și întreaga sală i-a cântat La mulți ani!, tot atunci s-a alăturat pe scenă soțul și pruncul acestora. A fost la fel de emoționant și memorabil! Mi-a rămas în suflet actorul Dragoș Radu, sensibilitatea și implicarea excepțională în fiecare rol pe care l-am văzut. Am simțit admirație și respect pentru gentlemenii teatrului botoșănean, domnii Cezar și Răzvan Amitroaie, Sorin Ciofu, Bogdan Muncaciu, și jovialul Ioan Crețescu. Și nu mă pot opri aici… sunt atâtea nume pe care trebuie să le amintesc! …familia Maria și Gheorghe Frunză, și mulți, mulți alții pe care i-am descoperit și pe care îi țin strâns, la piept, în inima mea! Vă sunt tuturor recunoscător! În primul rând pentru faptul că ne ajutați pe noi, spectatorii, să ne schimbăm, să trăim viața cu sensibilitate și profunzime. Apoi, pentru că sunteți niște oameni frumoși, deschiși, apropiați de public! Vă mulțumesc pentru că reușiți să îmi schimbați elevii, să-i faceți dornici de a citi, de a căuta arta dramatică, teatrul în toate formele lui. Prin voi, reușesc de cele mai multe ori să mă apropii de ei mai mult și altfel. Port în mine o îmbrățișare pe care am primit-o de la clasa pe care o coordonez ca diriginte, anul trecut, în noiembrie, când câțiva elevi la finalul spectacolului pe care l-am văzut la Botoșani, m-au cuprins și, cu lacrimi în ochi, mi-au mărturisit că au trăit <cea mai frumoasă experiență a vieții lor de licean>, mi-au mulțumit că i-am adus să vă cunoască și m-au rugat să fac acest lucru cât mai des. Și știu că înainte cu câteva zile îndrăzneam doar să sper și să cred, să mă rog lăuntric <Doamne, învață-i pe acești copii să iubească arta și teatrul!> Iată, de aceea trebuie să existați voi, actorii! De aceea trebuie să rămâneți pe scenele teatrelor din țară! Aștept cu nerăbdare clipa în care se va redeschide cortina Teatrului Național <Mihai Eminescu> din Botoșani! Și cred cu tărie că se va întâmpla curând acest lucru, pentru că am simțit în discursul domnului director Traian Apetrei, pe care l-am auzit vorbind recent în cadrul unei lansări de carte, un adevărat protector, un <părinte al teatrului> românesc. Iată, așadar, că trebuie să vă bucurați că ați descoperit în voi vocația (lat. voco, -are: „chemare”) de actor și cred că trebuie să rămâneți pe scenă pentru noi, publicul care vă iubește! Trebuie să existați pentru că sunteți formatori, pentru că modelați oameni, suflete, idei, trăiri… De fiecare dată când vin la un spectacol, plec cu o rugăciune în inimă, aceea ca voi să existați întotdeauna, nu doar aici, ci și în Împărăția spre care a pornit și Harap-Alb! Vă mulțumesc și pentru această (o astfel de) rugăciune! Închei prin a vă dori să rămâneți așa cum sunteți, să jucați în Lumină, mereu și mereu, până în Veșnicie!””, se arată în scrisoare.

 

 

+14 -0
se încarcă...