Din Patrimoniul Memorialului Ipotești – harta Mănăstirii Putna

0

În Fondul Documentar Ipotești se păstrează harta mănăstirii Putna, pe care se poate distinge, clar, semnătura Poetului Mihai Eminescu. Pe hartă sunt însemnate elementele arhitecturale ale Bisericii și mormintele din interiorul ei.

Zidită între 10 sau 12 iulie  1466 –  3 septembrie 1469, cea dintâi și cea mai frumoasă dintre bisericile lui Ștefan cel Mare, cum o numea Nicolae Iorga, avea să devină simbolul unității de neam și credință a românilor.

„În forma ei dela început (…), scria Nicolae Iorga, mănăstirea trebuie să se fi înfățișat mai mică și mult mai simplă, fiind și cea d’intăiu încercare a lui Ștefan, ca ziditor de asemenea lăcașuri. Un pridvor îngust, în care se intrà, nu prin paretele din fată, ci prin cel din dreapta, străbătut de o usă joasă având cadru gotic de linii care se taie între ele în unghiuri drepte la capete, iar la mijloc se apropie unele de altele prin salturi în zigzag, printr’un șir de mici arcuiri. Ușă gotică mai mare, cu linii care se încoardă pentru a se atinge sus, într’o întâlnire de ogivă ruptă. Tindă a femeilor, umbroasă, în care abia se descopăr chipurile de stinti, zugrăviți în colori întunecate, de albastru și vânăt mai ales. Un naos mai larg, având la dreapta și la stânga strane. Un altar încheind crucea pe care o alcătuiește întreaga zidire. Pe afară ferestuici în acelasi stil ca și ușa de intrare. Contraforturi, răzimători de piatră cioplită, sprijină zidurile, făcute din cărămidă aparentă, une ori smălțuită verde și galben, care alternează cu piatra, scoțând în relief firide ce se întind de obiceiu într’o singură desfășurare dela temelia de piatră până supt streșina de șindilă ridicată sus și aplecată pentru scurgerea ușoară a ploilor dese prin aceste văi de Carpați. Discuri de smalț, cu stema țerii, cu zmei încununați, cu ostași, cu alte chipuri ce nu se pot desluși, se înfig la întâlnirea arcelor, la linia de supt coperis, precum și pe turnul unic, supțire, care se ridică pe o dibace potriveală arhitectonică, special moldovenească, de-asupra naosului. Un puternic turn de clopotniță, ridicat din mijlocul zidului de împrejmuire, are aceleași podoabe de piatră săpată și discuri colorate, galbene, brune, albastre, verzi” (N. Iorga, Istoria  bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Volumul I-iu, Vălenii-de-Munte, 1908, p. 93-94).

Mănăstirea a fost devastată și, apoi, reconstruită și restaurată de mai multe ori, începând cu domnitorul Vasile Lupu (în 1653), Gheorghe Ștefan (în 1653-1658), Eustatie Dabija (în 1662), mitropolitului Iacob Putneanul (între anii 1756-1760) și mai târziu, de câteva ori, în secolul XX.

Pe 15/27  august 1871, la Putna, se producea una dintre cele mai importante și semnificative adunări ale românilor, cunoscută cu numele Serbarea de la Putna, „religioasă (…) şi naţională, căci locaşul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou şi acolo zac oasele sale sînte, apoi pentru că o serbare a creştinului e prin escelinţă o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii”, scria Mihai Eminescu de la Viena, pe 4 martie 1870,  în Apelul pentru Serbarea de la Putna.

Mai ales pentru cei ce n-au avut „norocirea să călătorească” spre mănăstire, Mihai Eminescu descria mănăstirea și drumul spre ea  în „Serbarea de la Putna întru memoria lui Ștefan cel Mare”.  Pentru cei care veneau „de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zăreşti în depărtare înălţându-se cătră ceri falnicile coame şi spete a munţilor Carpaţi. Pe de o parte ţ-ar plăcea să ajungi cât de curând la ţelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ş-a mănoaselor ţarini din Bucovina cea drăgălaşă. După o călătorie de – oare în fine regiunea vegetaţiunei bogate dispare, poalele munţilor se arată, un vânt rece te abureşte, o tăcere sfântă te împresoară, şi puţin cîte puţin te trezeşti adâncindu-te în criierii munţilor.  Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spaţioasă, care într-una din despărţiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ştefan cel Mare, Bogdan şi Rareş ş-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sunt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sunt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este aşezată clopotniţa c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniţă mai mică, ce conţine clopotul lui Ştefan cel Mare numit Bugea. Spaţiul dintre biserică şi edificiul cu chiliile este acoperit de verdeaţă şi de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun”.

 

+5 -0
se încarcă...