Din Patrimoniul Memorialului Ipotești – documente cu referire la Samson Bodnărescu

0

Pe o coală de hârtie, păstrată astăzi în Fondul Documentar Ipotești, George Călinescu își notase: „Istoria Familiei Bodnari-Bondărescu”, culeasă de un învățător pe nume Vissarion (…) din Bilca, Rădăuți și Bădmain Anton, agricultor din comuna Gălănești, Rădăuți: „După cum se povestește în popor cam pe timpul lui Ștefan cel Mare și mai înainte au apărut diferiți locuitori pașnici moldoveni amestecați și ardeleni și s-au așezat în jurul M-rei Putna și pe valea rîului Siret, formînd satele de azi. Unul din acești ostași, Pintea, fost căpitan de plai era cu supravegherea acestor locuri (satele de azi Gălănești, Vicovala (?), Margina). S-a îmbolnăvit și i s-au furat actele de către un argat de prin părțile Maramureșului, așa că urmașii au rămas a-și dovedi existența. Au rămas simpli locuitori ocupîndu-se cu păstoritul, agricultura și negoțul (vase din lemn de brad, ciubere, butoaie, putini), de unde Bodnari”. Nota se încheie cu o schiță genealogică din care deducem că Pintea a avut mai mulți copii, dintre care: un fiu, Lupu Bodnar (stabilit în Gălănești, Rădăuți), o fată, căsătorită Ungureanu; și, probabil, un alt fiu, căsătorit cu o fată din Margina, Rădăuți. Sub schiță, o precizare: „Pe urmă și-au latinizat numele în Bodnărescu”. Cât din această notă biografică a intrat în Istoria literaturii române de la origini până în prezent se poate verifica.

Poezia lui Samson Bodnărescu trecea „drept dificultoasă” la Junimea, precizează istoricul literar, poetul scandalizându-i „pe junimiști prin «cimiliturile lui»” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, 1986, p. 426). Despre adevăratul scandal pe care îl provocase poezia sa, Ce poate fi, va fi, la care se referă G. Călinescu, relatează și G. Panu în Amintiri dela „Junimea” din Iași. Din Amintiri, desprindem și portretul lui Samson Bodnărescu, alături de cel al prietenului său, Mihai Eminescu: „Erau doi tineri: unul bine făcut, frumos, cu musteața mică, subțire și cu plete mari; altul mai înalt, slăbănog; cu ochii lipsiți de vioiciune și cam gârbovit. Cel d`intâiu era Eminescu, cel al doilea Bodnărescu” (G. Panu, Amintiri dela „Junimea” din Iași. Volumul I, p. 47). O fotografie a lui Samson Bodnărescu, alta decât cele două cunoscute, se păstrează astăzi în Fondul Documentar Ipotești.

Un alt document, o notă de verificare a Bibliotecii Centrale Iaşi, datată cu 1876, amintește de prietenia celor doi poeți, de succesiunea la funcția de director al bibliotecii și, inevitabil, de corespondența Eminescu – Bodnărescu – Maiorescu.

Probabil, lui Bodnărescu îi scria Eminescu, în 1873, din Berlin, într-o scrisoare rămasă în ciornă: „Caută-mi o ocupațiune în Iași  –  ea poate fi foarte modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimărui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iași, să lucrez fără s-o știe nime, mi-ar părea și mai bine”.  În 1874, la propunerea lui T. Maiorescu, Eminescu este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, Samson Bodnărescu devenind director al Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași.

Pe „25 noiemvrie 1876”, Eminescu îi scria lui Samson Bodnărescu: „Judecătorul de instrucție nu așteaptă decât mărturia ta pentru a da ordonanță de «non lieu», adică că nu e loc de urmărire împrotiva mea în privirea cărților în cestiune. Dacă nu poți veni la Iași trimite, după ce vei primi citația, o suplică către judecătoriul de instrucție, prin care să-l rogi ca să delege pe primariul comunei să-ți ieie interogatoriul. De urmărirea pe cale civilă adică de restituirea prețului cărților lipsă nu vom scăpa; acolo vom intra cu toții de la Cătănescu începând până la inclusive Petrino pentru că nici unul din noi n-au primit biblioteca în deplină regulă”. Drept urmare, probabil, acea notă de verificare a Bibliotecii Centrale Iaşi, datată cu 1876, este păstrată acum la Ipotești.

În sfârșit, din Pomârla, unde era directorul Institutului „Anastasie Bașotă”, Samson  Bodnărescu îi scria, în 1881, lui Titu Maiorescu: „Cred, că prin amicul nostru Eminescu va fi un post de profesor în Pomîrla bine ocupat și de aceea vă rog primo să îl faceți pe el să se hotărască pentru aceasta, secundo să-l ajutați  spre a-l dobîndi” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca, 1989, p. 281). La Pomârla, Eminescu va ajunge doar în vizită la prietenul său, inclusiv în 1883, când se crede că ar fi plantat un castan în faţa casei lui Bodnărescu.

+7 -0
se încarcă...