Istorii vechi din Botoșani- Ocolul domnesc al Botoșanilor (satul Teișoara – Roma)

0

Înlesnirilor fiscale faţă de domnie li se contrapuneau obligaţiile faţă de călugării mănăstirii Galatei. Pentru respectarea acestui principiu, doamna Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca voievod, le poruncea, la 5 august 1680, slugilor sale de la ocolul Botoşanilor, goştinarii de oi şi de mascuri (vieri, porci masculi) şi deseatnicilor de stupi să lase în pace satul Teişori, care dă aceste obligaţii egumenului mănăstirii Galata.

Cumplita apăsare fiscală din timpul celei de-a a treia domnii moldovene a lui Gheorghe Duca, foametea din 1684, desele confruntări dintre turci şi poloni, având ca teatru de operaţiuni Ţara Moldovei, cărora li se adăugau samavolniciile dregătorilor însărcinaţi cu strângerea dărilor şi cele ale oamenilor rânduiţi de mănăstiri în acelaşi scop, toate au dus la băjenirea locuitorilor din satele mănăstireşti, inclusiv din Teişoara. Încercând să limiteze proporţiile dezastrului, care-i afectau nemijlocit şi veniturile, Constantin Duca voievod, fiul lui Gheorghe Duca, al cărui sfârşit de domnie l-a descris atât de savuros Neculce, scria, la 4 iulie 1693, slujitorilor de la ţinutul Cârligătura, că fiind ţara la slăbiciune şi oamenii mănăstirilor împrăştiindu-se de prin satele acestora, pentru a avea de cine se sluji mănăstirea Galata din Deal, scuteşte de toate dările şi angaralele 24 de oameni, vecini ai mănăstirii, din mai multe sate ale acesteia, inclusiv oamenii mutaţi de la Teişori, aşezaţi la siliştea mănăstirii Galata, la Mânjeşti.

Venind pentru a treia oară în scaunul Ţării Moldovei, Constantin Mavrocordat voievod introduce şi aici reformele cărora le dăduse curs, ceva mai înainte, în Ţara Românească. Astfel, el scuteşte „de dajdie” mănăstirile, invocând o practică existentă deja în „alte părţi creştineşti”, desfiinţează „dajdia” preoţilor şi, foarte important, introduce un nou sistem de plată a dărilor, în „patru sferturi pe an, cu cisle drepte la tot omul, pe capete şi pe bucate”. În acest context, al schimbărilor pe care le introdusese, domnul scrie, la 30 noiembrie 1741, egumenului Galatei, să fie volnic a-şi stăpâni în continuare oamenii din satele mănăstirii, printre care şi Teişoara, de la ocolul Botoşanilor, precizând ca după ce aceşti oameni îşi vor plăti „ciferturile” în rând cu ţara să nu mai fie datori cu nimic altceva.

O singură dată se face referire la un alt probabil stăpân al Teişoarei decât mănăstirea Galatei. Astfel, pe la 1810, neamul Stihieştilor, din părţile Botoşanilor, adresează o jalbă Divanului Cnejiei Moldovei. Ei arată că în 1780, moşii şi părinţii lor au stat la învoială cu un Theodosă Buhăescu, monah de la Neamţ, făcând schimb între dânşii pentru părţile de moşie împărţitoare după neamul lui Ilarion Diiaconu. În urma acestei împărţiri, neamul Stihieştilor trebuia să stăpânească părţi din mai multe sate, inclusiv „o moşie Teişoara, de la Botoşani, cu vatră de iaz”, urmând ca numitul ieromonah să stăpânească alte părţi, din alte moşii de la ţinutul Neamţ. Stihieştii (adică familia Stihie) mai arată că îndată după săvârşirea acelei învoieli, murindu-le moşii şi părinţii lor şi risipindu-se acele scrisori, monahul a rămas stăpânitor pe una din părţile de sat care li se cuvenea lor. Cât despre moşia Teişori, cu vatră de heleşteu, aceasta le-a fost dată ca un lucru străin, lipsind de la mâna lor, aflându-se practic sub stăpânirea altora. De atunci, Stihieştii au făcut mai multe jalbe, partea monahului fiind apărată de Şerban, feciorul acestuia, pentru ca în final să li se dea dreptate.

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

+4 -0
se încarcă...