Pe 1 aprilie 1888, Hanrieta se confesa Corneliei Emilian: „Boala mea a deșteptat pe Mihai ca din somn și a prins minte, gândindu-se ce ar face dacă mʾar pierde pe mine? (…) Repet că voiu să trăiesc pănă voiu vedea pe Mihai sănătos, de acolo
De acolo voiu mai trăi o zi, douě
Și ve las lume vouě
Obosită de durere și de sarcina vieții
Nici că voiu săʾmi amintesc de anii tinereții”.
Hanrieta, cu patru ani mai mică decât fratele său, cu un grav handicap locomotor, cu resurse financiare modeste, își găsise rostul în a-l îngriji pe Mihai.
Durerea ei trebuia să fi fost cu adevărat „adîncă”, așa cum scria în altă scrisoare, când Eminescu, la nici două săptămâni (pe 12 aprilie), a părăsit Botoșanii: „Cu adîncă durere vě înștiințez că Mihai a plecat la București. (…) Știu că, în adîncul inimei mě doare și mi e frică că nu se va duce și vara asta la Hall, lucru de care are neapărată trebuință” (Scrisoarea din 15/27 aprilie 1888).
Hanrieta îl va revedea pe Eminescu, se pare, o singură dată, când, de la Lacul-Sărac, pe 5 septembrie 1888, va merge la București și va constata cu bucurie (aceasta transpare din scrisoarea ei, chiar dacă alte lucruri o supără): „Mihai este bine (…). Eu remîn mulțumită că prin îngrijirea mea i-am redat sănătatea, careʾi lipsea de cinci ani” (Scrisoarea din 26/14 septembrie 1888).
Pe 6 iunie 1889, Hanrieta află despre internarea lui Eminescu. Îl cunoștea, probabil, cel mai bine, avea cele mai clare presimțiri și se întreba dacă mai este timp: „...nu știu ce să fac săʾl scap de spital, căci știu bine că el se supără peste firea omenească cînd își vine în fire și se vede în spital. Singura mea speranță ești mata, scumpă mamă, ca să rogi pe studenți să se grăbească aʾl aduce, poate este încă timp” (Scrisoarea din 6/18 iunie 1889).
La câteva luni după moartea lui Eminescu, pe 14 octombrie, doi martori neștiutori de carte, Florian Cotuf, zugrav, și Cristea N. Suceveanu, birjar, confirmau, în Registrul stării civile pentru morți, decesul Hanrietei:
„Nr. 813
Hanrieta Eminovici
(Eminescu)
Actu de morte
Din anul una mie opt sute opt deci și noă luna octombrie în cinci spre ḓeci zile ora două dupi amiaḓă ḓi. Act de morte a Dnei Hanrieta Eminovici (Eminescu) di trei ḓeci și doi ani, religia ortodoxă, fără profesie, domiciliată în Botoșani, necăsătorită, fiica defuncților Gheorghe și Olimbiada Eminovici. Mortă de bola apoplecsie cerebrală la patru spre ḓeci octombre curentu ora patru post meridiane în orașulu Botoșani, la casa cu nr. 114 din strada Sf. Neculai et. II. Marturi au fost Dlu Florian Cotuf di cinci ḓeci și cinci ani, profesia ḓugrav și Dlu Cristea N. Suceveanu di patru ḓeci ani profesia birjar, ambii domiciliați în Botoșani cari au subscris acest act după ce li s-au citit, împreună cu noi și cu Dlu Andrei Palauțu, medic verificator de morți cari au constatat acest caz di morte. Făcut de noi Ion Buzdugan, adjutor Primarului Urbei Botoșani și loco țiitor oficiar stărei Civile. Martori nu știu a scrie.”
Câteva inexactități se strecoară în acesta act: Hanrieta, născută în 1854, avea, în 1889, 35 de ani; părinții se numeau Gheorghe și Raluca Eminovici, Olimpiada fiind una dintre mătuși.
Greșeala în legătură cu vârsta Hanrietei se strecoară și în anunțul morții:
„HENRIETA EMINESCU
în etate de 28 de ani.
După o lungă suferință sʾa sevărșit din vieață astă-zi 14 octombrie 1889, oarele 4 seara. Familia pătrunsă de durere adăncă rogă pe amicii și cunoscuții se asiste la ceremonia înmormîntării, care va avea loc măne 16 Octombrie 1889 oarele 1 p.m. la Cimitiru Eternitatea.”
Din familie, în 1889, mai erau în viață Aglae și Matei.
