Din Patrimoniul Memorialului Ipotești – fotografia lui Ion Păun-Pincio

0

Ion Păun-Pincio s-a născut în 1866 la Mihăileni, Botoșani. Diferența de vârstă, statutul de elev (pe atunci, la Liceul „A.T. Laurian”, după ce trecuse prin Pomârla lui Samson Bodnărescu), poate timiditatea în fața gigantului care îi „strângea cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu”, l-au împiedicat să se apropie de Eminescu, în 1886, când poetul venise de la Neamț la Botoșani. „Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut și eu”, își amintea Ion Păun-Pincio. Pe atunci încă nu avea pseudonimul Pincio, iar debutul lui în revista „Familia” (în care debutase și Eminescu) avea să se întâmple peste doi ani, în 1888. Probabil, l-a întâlnit de mai multe ori pe Eminescu, poate i-a și urmărit pașii, căci îl surprinde în diferite locuri, de unul singur sau alături de Hanrieta, vesel sau melancolic, plimbându-se în grădina Vârnav sau mergând la casa de economii:

Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta.

Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară.

Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche.

Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă, întovărăşit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mult. (…)

Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos.

Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. (…)

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit și cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului – se învârtea jur împrejurul casei de economie”.

De la Ion Păun-Pincio ne-a rămas și imaginea pe care a surpins-o după moartea Hanrietei:

Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineață, pe strada teatrului din Botoșani, se scoteau la vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră murise și ea, și acuma cîteva lucruri, toate vechi, toate hîrbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut… Și canapeaua și sofalele erau de culoare roșie” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca, 1989, p. 377-378).

Despre Ion Păun-Pincio, Nicolae Iorga scria: „de o reală valoare”, „începutul poesiei, răpede curmată de moarte” (N. Iorga, Istoria Literaturii Românești contemporane. II. În căutarea fondului, București, 1934, p. 39). La vârsta de 26 ani, pe 30 decembrie 1894, Ion Păun-Pincio se stinge din viață, la București, în urma unei infecții, fiind înmormântat la cimitirul Bellu.

Nu-și finalizase studiile la Conservatorul din Iași din cauza dificultăților financiare. În 1948, este ales, post-mortem, membru al Academiei Române.

În Fondul Documentar Ipotești, se păstrează fotografia, mai puțin cunoscută, a poetului Ion Păun-Pincio.

+6 -0
se încarcă...