Marele Dicționar Geografic al României, editat în 1899, reținea imaginea de sfârșit de secol a satului Bursuceni, situat pe malul drept al Siretului (pe atunci în județul Botoșani, comuna Brehuești; astăzi – în Suceava, Verești; după ce a fost inclus inițial, în 1931, în Botoșani, Verești) cu o suprafață de 1046 de hectare și o populațiune de 157 de familii și 680 de suflete. Satul avea o biserică, făcută de locuitori, deservită de un preot și un cântăreț, și o școală mixtă a județului, cu un învățător și 40 de școlari (Vol. II, București, p. 83).
Față de consemnarea de la mijloc de secol XIX, Bursucenii erau în creștere. Inventarul averii lui Constantin Balș, făcut în aprilie-mai 1848, consemna 66 de „lăcuitori”, existența aceleiași biserici de piatră, despre care se preciza: „cu zidul crăpat, pe timilie de lemn, cu 2 clopote și negrijită”. Inventarul oferea detalii mai cu seamă asupra averii proprietarului: „casă boierească cu 3 odăi și o cămară, de piatră, dedesubt pivniță, acoperită cu draniță; o bucătărie cu trei odăi, din care una negata, pereții din vălătuci, acoperită cu stuh; grajdi și șură de nuieli, acoperită cu paie, însă nelipit – acestea stau în îngrăditură de nuieli, însă vechi; trei șuri de lemn acoperite cu paie, cu ocalele lor de nuieli pentru iernaticul hergheliei, însă vechi și stricate; o morișcă de scânduri de stejar, vechi și căzută, acoperită cu draniță, putredă, pe iaz cu pești și fără pietri; o crâcimă cu două odăi de vălătuci, nelipită, cu gratii de fier la ferești și acoperită cu paie” (Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, 1977, p. 152).
Între cele două documente, în ordine cronologică, se mai așază un „Prescriptu Verbalu”, datat cu „anulu una mie opt sute șase ḓeci și șapte luna Noemvri în ḓece ḓile”, prin care se punea în aplicare „Cerculara Domnului Ministru de Interne agriculturii și lucrări publice cu Nr. 9378” – în mod special art. 2 și 7 – respectiv, se alegeau locurile „Locuitorești de acele ale proprietății”, se ridica „în Planu” liniile de hotar și se verificau măsurătorile. „Prescriptu verbalu” consemna „una sută nouă spre ḓece Locuitori cu un Preutu”; Curtea Bisericii după îngrăditură. Căminarul Gheorghe Eminovici, care semna actul în calitate de „Delegatu Comissiunei Adhoc din Partea Proprietarului”, sesiza, desigur, diferența în proprietatea Anei Balș față de 1848: „crâșma după îngrăditura”; casa cu grădină; beciuri după îngrăditură; cărămidărie; grajduri „de divale”.
Lui Eminovici Bursucenii îi erau, probabil, bine cunoscuți. Moșia se învecina cu Brehueștii, al căror arendaș era baronul Ioan Crîste, care îl luase cu sine, din Călineștii lui Cuparencu, pe tânărul pe atunci Gheorghe Eminovici, mai întâi la curtea de la Costina, „unde a învățat carte și, dintre limbile străine, germana”, apoi, în 1929, la Dumbrăveni (Gh. Ungureanu, p. VII). În 1833, baronul a arendat și Bursucenii, iar Eminovici tot în slujba acestuia era. La 23 august 1834, baronul Ioan Crîste a decedat și a fost îngropat la biserica Vovedenia din Botoșani. Eminovici a rămas în slujba boierului Balș la moșia din Dumbrăveni. Acolo îl găsim și pe 17 martie 1849, când se publica darea în arendă a mai multor moșii ale răposatului consilier de curte și cavaler Costachi Balș, printre care și Bursucenii.
Probabil, pentru că avea mare încredere în fostul administrator al moșiei Dumbrăveni, dar și pentru buna cunoaștere a localității și a științei sale (Eminovici, așa cum se știe, era un om căutat pentru asemenea lucrări), Ana Balș apelase, și de data aceasta, la Gheorghe Eminovici, pe care îl desemnase reprezentant, în pofida conflictului acestuia cu Constantin Hurmuzachi.
