Din Patrimoniul Memorialului Ipotești – un manuscris al lui Dimitrie Petrino

0

Dimitrie Petrino a încetat din viață pe 29 octombrie 1878 la București. „...I s-a făcut înmormîntarea la cimitirul Şerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălaşa”, înmormântarea „a fost simplă şi tristă”, consemna în Necrologul publicat în „Timpul” din 4 mai Mihai Eminescu. Despre Dimitrie Petrino, care i-a urmat în funcția de director al Bibliotecii din Iași și care l-a învinuit de sustragere de cărți, Eminescu, urmând dictonul „de mortuis nil nisi bene”, a amintit doar că „ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecei din Iaşi”. Și l-a justificat: „Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vîrtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întîmplat că şi Petrino a fost ademenit prin făgăduinţe, tîrît în vîrtejul vieţii politice şi tot prin instigaţiile coteriei politice care îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent”.

Eminescu publicase, în 1870, în Albina, o recenzie asupra broșurii „Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina” de D. Petrino (Cernăuții, 1869. Tiparul lui Bucoviecki și Comp.).  Era un motiv de supărare cum a fost, peste ani, motiv de supărare pentru criticile pe care Societatea Junimea „făcuse odată unei poesii” citite de Petrino?  Negruzzi găsea altă explicație: „El părăsise Bucovina şi venise în România pentru a-şi reface o poziţie socială după ce risipise însemnata sa avere părintească. Ajungând partidul roş la putere în anul 1876, Petrino lovea în noi cu scop de a linguşi pe învingători. Purtarea lui Petrino faţă de Alecsandri, de mine, şi de alţi prieteni şi protectori ai săi era atât de neînţeleasă, încât dovedea poate mai multă nebunie decât răutate. Numai aşa se explică cum Petrino îndrăzni să provoace darea în judecată a lui Eminescu pentru că ar fi făcut să dispară din biblioteca Universităţii de Iaşi cărţi pe care judecătorul de instrucţie le găsi aşezate pe rafturi la locul lor obişnuit” (I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, București, 2011 p. 193).

În alte Amintiri (de la Junimea), Gheorghe Panu, referindu-se la Eminescu și Petrino, scria: „...Petrino, poet bucovinean, a căreia producție era redusă la câteva versuri! (…) Singurul poet pe care l-a dat în adevăr «Junimea» era Eminescu” (Gh. Panu, Amintiri de la Junimea, București, 1942, p. 36).

În același Necrolog, Eminescu scria despre Dimitrie Petrino: „a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în «România liberă» şi cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încît se vede că înrîurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. (…) Talent a avut, poet era!

În Fondul Documentar Ipotești se păstrează un manuscris al lui Dimitrie Petrino, din care redăm un fragment:

De pe pragul mormântului

Eu sciu dʾacum pre bine, și asta chiar med ore,

Că voi pleca din lume parcă nici nʾaș fi fostu,

Șʾatunci nu va mai trece nici frunză și nici flore

Pʾal suferinței mele amarnicu adăpostu.

Acolo nʾau să vie făpturele omenesci

Care slujesc de idoli bătrânului pământu

Prieteni, frați și rude fiind fiind flori pământesci

Dispari, acolo unde lucrează al morții ventu„.

+4 -0
se încarcă...