Din Patrimoniul Memorialului Ipotești – fotografia lui Ion Heliade Rădulescu

0

Pe 27 aprilie 1872 – relatează presa vremii – peste 10 000 de oameni erau prezenți la înmormântarea lui Ion Heliade Rădulescu la cimitirul de la Mavrogheni. Dintre „discursurile funebre”, „Columna lui Traianu”, din 8 mai 1872, publica luarea de cuvânt a lui Hasdeu, „căruia publicitatea din capitală, ḓiarele Românulu, Pressa, Telegrafulu, Poporulu etc., îi conferiseră onorea de a le represinta la trista solemnitate”. Hasdeu aducea  în atenție epitetul părinte al literaturii române, pe care  de douăzeci de ani România întreagă, dela o margine până la cealaltă, i l-a atribuit  lui Heliade: „Heliade sʼa luptatu cu somnulu, sʼa luptatu cu coșemarulu, și a învins tote, căci a făcut tote: dela abecedaru pene la filosofie, dela tipografia  pene la teatru, dela gazetta pene la epopea! Nu este aprope nici o ramură a cunoscințeloru  umane, în care să nu fi înfiptu verfulu condeiului! Și literatura română sʼa născut, sʼa smulsu din letargia națiunea română, căci a fost unu Heliade!” Iar misterul puterii lui Heliade îl găsea în admirabila forță de acțiune (căci Heliade, „fără a fi destullu de istoricu, fără a fi destullu de teologu, fără a fi destullu de poetu, elu a fostu totuși unu fericitu, unu sublimu amestecu de aceste trei elemente”) și „în acea necomparabilă haină originală, verde, curatu românească, în care sciea săʼși înveșmente tote cugetările; o haină atâtu  de romanescă, atâtu de originală, atâtu de verde, încâtu dintre toți scriitorii noștri numai densulu în vecii veciloru nu pote fi tradusu întrʼo limbă străină”.

Eminescu îi dedica o strofă în Epigonii:

Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sfânte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Iar într-o scrisoare către Iacob Negruzzi explica: „Dacă în «Epigonii» veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută, cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi cunoaştem starea noastră, suntem treji de suflarea secolului, şi de aceea avem atâta cauză de a ne descuraja. Nimic, decât culmile strălucite, nimic decât cunoştinţa sigură că nu le vom ajunge niciodată” (citat după: I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, București 2011, p. 223).

În La Heliade, Eminescu scria:

Astfel îți e cântarea, bătrâne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor.
Ruga-m-aș la Erato să cânt ca Tine, barde,
De nu în viața-mi toată, dar cântecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu“-ți… să-l cânt, apoi să mor.

La moartea lui Heliade, Eminescu îi dedica un alt text, reținând ceea ce Hasdeu numea forța de acțiune și haina românească:

Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară,
Un glas de deşteptare adânc a răsunat,
O stea a supt puternic eclipsa cea solară,
Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,
O arfă de aramă cu coarda temerară
Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat,
Ca glasul Providenţei din stinsele decade,
Astfel s-auzi glasu-ţi, bătrâne Eliade!

O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginţii puternic viitor.

O fotografie a lui Ion Heliade Rădulescu se păstrează în Fondul Documentar Ipotești.

Ala Sainenco, Memorialul Ipoteşti

 

+7 -0
se încarcă...