Din patrimoniul Memorialului Ipotești – scrisoarea Veronicăi Micle din 9 septembrie 1881            

0

Din corespondența Eminescu – Veronica Micle din anul 1881, se cunosc 11 scrisori ale Veronicăi Micle și 2 ale lui Eminescu, la care se adăugă încă două scrisori, nepublicate, deținute de Memorialul Ipotești: prima – din 4 septembrie și cea de-a doua – din 9 septembrie. În ambele, Veronica Micle face referire la o altă scrisoare, probabil, din 4 august, în care ea scria „cu multă căldură de Transilvania” și pe care Eminescu ruga să o „mai scrie încă o dată”.

În scrisorile din 4 și 9 septembrie, Veronica Micle nu mai insistă să-i fie înapoiată corespondența, așa cum îi scria lui Eminescu pe 1 septembrie („…vă scriu numai și numai pentru a vă ruga să-mi reînapoiați corespondența mea. Nu știu cum aș putea  să vă vorbesc, prin această scrisoare, spre a vă convinge mai bine că, precum odinioară m-ați fi făcut fericită prin refuz de aseminea natură, astăzi vă jur și vă mărturisesc că nimic nu m-ar face mai fericită decît atunci cînd aș avea atîtea trecere la d-voastră ca să dați ascultare cererii mele” –  Mihai Eminescu. Opere, vol. XVI, București, 1989, p. 630) și pe 14 septembrie („E vorba ca toată corespondența ce am avut cu D.Voastră în urma rupturei noastre să mi-o înapoiați” – Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit.  Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Ediție îngrijită de Christina Zarifopol-Illias, București, 2000,  p. 474). Eminescu îi înapoiase o parte din corespondență în 1880, fapt care atrăsese oricum supărarea Veronicăi Micle. Pe 3 Mai 1880, Eminescu îi scria: „Dacă V-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele a(u) fost totdeauna la mine; pentru actele cerute veți binevoi a îngădui una sau două zile, ca să le caut în vravul meu de cărți, nearanjate încă din lipsă de timp și legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paști, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp  și pe care le-am întrebuințat la legarea în teancuri a cărților. În orice caz, stimabila mea doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV”. (Dulcea mea Doamnă…, p. 155).

Pe 9 septembrie, din Iași, Veronica Micle îi scria lui Eminescu:

Amicul meu

Iartă-mă dacă nu pot îndeplini cererea ce-mi faci, aceea de a mai scrie încă o dată scrisoarea, care se vede că s’a pierdut, lucru ce mă pune în mirare, căci eu am adresat’o în București, poate că neaflându-vă stă încă la poștă? Venirea mea în București deși… Ba mint! Nu-mi e indiferentă o carte pe care o cetesc  și nu v’o pot recomanda în de ajuns, anume: Le grand oeuvre par Cherbuliez și nu-mi e indiferent nici a conversa prin scris cu Dta din când în când, dacă telefonul ar fi ajuns deja culmea perfecționării am putea chiar vorbi prin graiu, să sperăm că în curând se va întâmpla așa ceva și fără telefon.

Au revoir mon inconnue

Veronica

Cartea pe care o recomanda apăruse în 1867, la Editura Hachette & Cie din Paris. Când îi scria Veronica Micle lui Eminescu, prima linie telefonică din România se instala în Transilvania. Pentru telefonia din București, precizează  sursele, aveau să mai treacă doi ani: prima linie telefonică a făcut conexiunea între magazinul și Tipografia „Socec”.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești

 

+6 -0
se încarcă...