Trei cuvinte din aceeași familie, trei părți de vorbire diferite, verb, substantiv, adjectiv, trei înțelesuri diferite: „a licenția, licență, licențios”. Verbul „a licenția” se referă, cel mai adesea, la persoane eliberate din serviciul militar, iar într-un sens mai larg înseamnă a concedia, a destitui, a da afară dintr-o funcție, a elibera. Pentru a explicita înțelesul verbului este necesar să revenim la Evul Mediu și la domeniul militar, abordat și în articolul de săptămâna trecută. În acea epocă, la sfârșitul unei campanii, seniorii sau comandanții armatei obișnuiau „să dea licența” (din latinescul „licentiare”, însemnând a autoriza, a permite) soldaților, adică să le redea dreptul de a dispune de ei înșiși. Trupele fiind constituite în bună măsură din civili – mai ales țărani – dar și din mercenari, recrutați cu ocazia campaniei, li se dădea astfel permisiunea de a pleca la casele lor, în cazul civililor, sau de a-și găsi alt angajament, cazul mercenarilor. Chiar dacă această practică a dispărut de mult din armată, termenul a continuat a fi folosit, extinzându-se la ceea ce înseamnă domeniul lucrativ în general. Doar că licențierea nu se mai referă la libertate, ci a căpătat conotația negativă pe care am arătat-o mai sus. Cât despre substantivul „licență”, acesta se referea la titlul acordat, la finalizarea studiilor superioare, prin care i se dădea, celui care-l obține, dreptul de a exercita o profesiune, dar licență era și examenul susținut pentru obținerea acestui titlu, sau diploma obținută la finalizarea examenului. În România, acesta era înțelesul termenului până în anul academic 2005-2006, când se trece la sistemul de la Bologna. Prin acest nou sistem, învățământul superior românesc trece la o structură terțiară, licența fiind primul dintre cele trei cicluri, validând primii trei sau patru ani de învățământ superior după examenul de bacalaureat, celelalte două cicluri fiind masteratul și doctoratul. Pentru a afla înțelesul primar al acestui termen ajungem tot în Evul Mediu, mai precis în Franța medievală. Gradul de licență apare în urma unui conflict apărut între Pierre Abélard, filosof, dialectician și teolog creștin, considerat părintele scolasticii, respectiv Bernard de Clairvaux, important reformator al vieții religioase catolice, vajnic predicator al celei de-a doua cruciade (1147-1149). În acest conflict, Bernard de Clairvaux (canonizat ca sfânt în 1174) îl acuză pe Abélard că ar împărtăși celor din jur idei care i se păreau total eretice. După Conciliul de la Sens, din 1140, care a condamnat pozițiile lui Abélard, Bernard de Clairvaux obține din partea regelui Franței, Ludovic al VII-lea, obligația ca învățarea filosofiei și a teologiei să fie condiționate de o autorizație eliberată de Biserică. Această autorizație se va numi „licență” și din 1806, când împăratul Napoleon I organizează Universitatea Imperială, licența va deveni unul dintre cele trei grade universitare, după bacalaureat și înainte de doctorat. În sfârșit, adjectivul „licențios” se referă la oameni și comportamente sau creații ale lor care sunt imorale, impudice, libertine, necuviincioase. Termenul provine din panteonul roman, fiind inițial, în forma „Licentia”, numele unei zeități feminine mai puțin cunoscute, cea a desfrânării, a prostituției, templul ce-i era consacrat fiind considerat un locaș al dezmățului. Mai există un înțeles al substantivului licență, cunoscut mai ales în domeniul literar. Acolo îl întâlnim sub numele de „licență poetică”, însemnând „abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, a ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică aparte” (dexonline.ro). Mihai Eminescu a apelat în dese rânduri la asemenea licențe poetice care au imprimat efecte melodice deosebite versului său. Una dintre cele mai cunoscute asemenea licențe e folosită în capodopera sa, „Luceafărul”: „Privea în zare, cum pe mări/Răsare și străluce…”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Cavaleri medievali cu echipamente specifice secolului al XI-lea. La încheierea campaniei militare erau „licențiați” de către cel pentru care slujiseră
Papa Alexandru al III-lea acordând „Licentia Docendi” („Permisiunea de a preda”). Din 1170, această licență permitea, celui care o primea, să susțină cursuri într-un domeniu științific, până la eliberarea diplomei de doctor. Faptul că această licență era gratuită a dus la creșterea numărului de școli și universități.
Dulapul cu relicvele Sf. Bernard de Clairvaux, expuse la Muzeul de artă sacră al Bisericii Sf. Ana din Dijon
Licentia, zeița romană a desfrâului. E prezentată în lucrările de artă ca o femeie înaltă, cu pielea închisă la culoare. Părul lung și curgător sugerează cerul nopții. Ochiul ei drept nu este văzut niciodată sau descris, existând legenda că aceia care îi văd ochiul drept vor fi blestemați.
