Istorii vechi din Botoșani – Sate din ocol ajunse proprietate particulară – Dracșani

0

La 26 iulie 1664, Eustratie Dabija voievod scria vornicilor de Botoşani despre jalba călugărilor mănăstirii Humor, cum că satul lor, Feredieni, ar fi împresurat de alte sate. Conformându-se poruncii domnului, Toader Jora şi Vasile Talpă, vornicii de Botoşani, strâng oameni buni şi bătrâni pentru a face cercetarea cuvenită. Printre ei, Lupul Rusul, din Slobozia lui Drăgşan, „ce ţine minte pe Petru vodă cel Şchiop” (având deci peste 80 de ani), Grigorie vătămanul, tot de acolo, Vasilie Vântu, Macsim, Simion, Petruţă şi Pătraşcu, toţi din aceeaşi slobozie. Dând răspuns domnului în legătură cu rezultatul cercetării, vornicii de Botoşani arată, la un moment dat, că seliştea Feredieni se afla între „Slobozia Mării Tale lui Drăgşan şi între satul Stroeşti, pe Sitna”. Aşadar, la această dată, locuitorii aşezării de aici, aflate în continuare în proprietate devălmaşă, răzeşească şi depinzând direct de domnie, continuau să se bucure de privilegiile fiscale ce le erau conferite de statutul de slobozie.

Mai înainte de această dată, la 19 martie 1651, Solomon, clucerul cel mare (este vorba de Solomon Bârlădeanu, care fusese şi vornic de Botoşani prin 1648)  şi alţi locuitori de la coada heleşteului Dracşani se plângeau domnului de atunci, Vasile Lupu, de abuzurile „dirigătorilor de Botoşani”, care „îmblă de fac nevoe şi val oamenilor de bani şi-i dezbracă, zicând că prind piaştele ce iasă din hăleşteu într-apă dulce când vine apa mare”. Conţinutul documentului ne lasă să înţelegem că un gard împărţea, practic, iazul în două: o parte, ce era administrată de oamenii domniei şi alta, lăsată în folosul răzeşilor obştii („ Iar de la gard în sus ca să n-aibă diregătorii nice o treabă a mai învălui oamenii pentru cartea domniei mele, ci să fie cum au fost la alţi domni ce au fost mai înainte de noi”), urmând ca aceşti dregători să supravegheze numai partea de la gard în jos.

La 31 decembrie 1689, Constantin Cantemir voievod îi dă lui Iordache (Gheorghe) Roset, marele vistier, satul „domnesc” Drăgşanul, din ocolul Botoşanilor, cu vecini, cu heleşteul cel mare şi cu vaduri de moară în Sitna, precum şi fostul târg Şcheia, pentru că ajutase ţara cu 15.000 lei (30 de pungi de bani), la vreme de mare nevoie, fiind ţara „biruită cu toate neputinţele” după domnia lui Dumitraşcu Cantacuzino. „Fiindu această săracă de ţară spăimată din sus de tâlhari, dinspre Soroca şi Orhei de căzaci, Ţara din Jos de tătari şi fiind şi slujitori de apărare cu mare cheltuială”, domnul n-a putut să-i dea înapoi decât 3000 de lei din ţară şi din cămara domnească. Pentru 12.000 de lei i-a dat Şcheia şi Slobozia lui Drăgşan, preţuite la 9000 de lei. Cu acest prilej se menţionează şi faptul că satul fusese dăruit de Iliaş Alexandru, care nu ştia „rândul ţării”, lui Ursachi marele vistier, ce-i era domnului fin de cununie, precizându-se că Ursachi nu a ţinut acel sat nici în timpul domnilor următori, anume Gheorghe Duca, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino şi Antonie Ruset. Ursachi mare vistier este Gheorghe Ursachi, unul dintre cei mai bogați boieri ai țării, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă un sfârșit tragic. Căsătorit în trei rânduri, de fiecare dată cu fiica unui mare dregător, a reușit să acumuleze o avere imensă. Intră în conflict cu domnul Gheorghe Duca, în timpul celei de-a treia domnii din Moldova a acestuia (1678-1685), din cauza numeroaselor abuzuri ale domnului. În urma unei judecăți înscenate de domn își pierde întreaga avere și este bătut crunt, rămânând olog până la sfârșitul vieții.

 

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

 

Deja ai votat!
se încarcă...