Impresii irlandeze de decembrie

♦ Ovidiu Burlacu a absolvit liceul „Mihai Eminescu”, apoi a studiat ingineria la Iaşi. După Revoluţie a fost printre primii români care a emigrat, stabilindu-se în Irlanda. Cu multă muncă, a devenit şeful diviziei irlandeze a gigantului Coca-Cola, serviciu pe care l-a părăsit în urmă cu câţiva ani pentru a-şi înfiinţa propria firmă de consultanţă. Este căsătorit tot cu o botoşăneancă, Crina, de profesie medic, şi au împreună două fete.
♦ Ovidiu a păstrat, de-a lungul anilor, legătura cu foştii colegi de liceu şi cu prietenii din Botoşani. Vorbeşte nostalgic despre România, însă nu are de gând să se mai întoarcă altfel decât în vizită. Pentru el, ca şi pentru alte milioane de români, altul este locul pe care acum îl numesc acasă.

Un botoşănean plecat de ani buni în Irlanda explică de ce România îi este tot mai îndepărtată.

Decembrie 1978. Strâng în mână o carte poştală cu „Salutări din Cluj-Napoca”. Îmi fac loc grăbit printre trecători zgribuliţi, ceaţă, ploaie şi întuneric. Privesc, probabil inutil, peste umăr la fiecare zece metri, să mă asigur că nu sunt urmărit de cineva de la Secu. Eventual reuşesc să strecor mica mea epistolă, pe care am mâzgălit tremurând adresa de Munchen şi am semnat Hansel, într-o cutie poştală de lângă Catedrala Mitropolitană. Mă întorc pe călcâie şi alerg fericit şi emoţionat spre autocarul la care colegii mei dintr-a XI a B se adună fără grabă. Am 17 ani.

 Decembrie 1978 (după trei săptămâni). Pe unde scurte la vechiul OBERON al tatălui meu, la şase seara fix, străbate printre bruiaje vocea lui Radu Teodoru: „Aici Radio Europa Liberă, Bun venit dragi prieteni la Metronom By Request (… ) Mulţumesc Poştei Române ce a lăsat să ajungă la mine o frumoasă carte poştală din Cluj (…) deci de la Hansel pentru Gretel şi Fratele Grimm…:  Led Zeppelin „Stairway to Heaven”. Tremur, râd, plâng. Confuz, simt cu o forţă inedită ce aveam să aflu mai târziu că e fiorul libertăţii. La o oră după eveniment mă întâlnesc cu Gretel şi Grimm în parc şi sărbătorim foarte discret.

 Decembrie 1989. Incredibil. E o minune sau e aievea? Suntem liberi! Cum adică liberi? Adică blugi, Kent, Rexona, gumă de mestecat, discuri, turism, dolari şi Radio Europa Liberă la maxim. Democraţie! Adică cum democraţie? Cui îi pasă. Yes!

 Decembrie 1990, 1991, 1992, … Realitatea următoare din ţară contrazice nemilos, una câte una, fiecare din aşteptările iniţiale. Şomaj, inflaţie, corupţie, sărăcie, prostituţie, faliment, mineri, iar mineri. IMAIA mea din zona industrială unde mergeam dimineaţa, ca inginer stagiar, pe autobuz, cu băieţii de la Electro, IUPS şi Şuruburi a fost demolată şi făcută una cu pământul. De cine? De ce? Mii de tonete împânzesc acum ţara, cazinouri verzi, Beemveuri conduse de figuri dubioase. Baroni naţionali agramaţi, afoni, cu tupeu, ce nu fac niciun efort să îşi ascundă prostia, conduc România. Noul meu job cu o multinaţională cu cultura şi valorile ei, îmi accelerează înţelegerea profunzimii dezastrului în care se scufunda ţară.

 Decembrie 2000. Mi-am dorit cu pasiune, fără încetare şi evident în mare taină, să fug spectaculos din România comunistă. Fără succes. În mod ironic, într-o dimineaţă devreme în ziua de Crăciun 2000, conduc Daewoo-ul meu prin vama Nădlac, (cu două pături chinezeşti, cutii de jucării şi multe cărţi de la tatăl meu în portbagaj) salutat prieteneşte de un vameş român. După patru zile de autostrăzi, bacuri şi hoteluri ajung la Dublin, extenuat, dar absolut fericit îmi îmbrăţişez soţia şi una dintre fiice. Îngroşam astfel, neplanificat şi nu neapărat voit, rândurile celor patru milioane de români ce au părăsit ţara după 1989.

Decembrie 2001, 2002,… Este foarte greu să reuşeşti în Irlanda dacă eşti român faţă de un irlandez. Adică trebuie să dovedeşti de zece ori mai mult faţă de un localnic pentru a reuşi. Dar dacă eşti bun se poate. Fără pile, fără relaţii, fără şpagă, fără birocraţie. Eşti respectat ca fiinţă umană pentru ceea ce eşti şi recompensat pentru ce şi cât faci în mod direct proporţional. Cu un loc de muncă permanent nu ai grija zilei de mâine, ai asigurare medicală, fond de pensii, şcolarizarea copiilor, poţi să îţi iei casă, pe măsură, cu credit ipotecar. Trecători necunoscuţi îţi zâmbesc la tot pasul şi te salută cu clasicul “what a beautiful morning – ce dimineaţă minunată” chiar dacă plouă cu găleata. Eşti liber. I love you Ireland.

 Decembrie 2010, 2011… Vizitele în România, sunt din ce în ce mai rare, mai scurte şi mai triste, pentru noi şi cunoscuţii noştri de afară. În general mergi acolo cu treabă şi încerci să stai cât mai puţin. Treburile în ţară merg evident prost, împotriva efortului general de salvare a aparenţelor. Decalajele de tot felul se adâncesc. Colapsul procesului educaţional din ultimele trei decenii şi-a pus amprenta dezastruoasă pe atitudinea, limbajul şi conduita populaţiei. Crima, corupţia şi birocraţia sunt imperceptibil de lent eradicate. Şoseaua Târgu Frumos – Botoşani e ireală, nu multe drumuri naţionale în Europa mai sunt, cred, în asemenea hal. Cei patru miliarde de euro trimişi de emigranţi anual acasă acoperă tot mai greu găurile din economia nefuncţională. Baroni naţionali agramaţi, afoni şi cu tupeu conduc ţara. E trist să realizezi că reclama pozitivă ce tu o faci gratuit României afară, acolo unde trăieşti, prin conduita personală şi succes profesional, nu reflectă realitatea din ţară şi nici nu e preţuită de nimeni. Mai ales că ea, imaginea externă a României e, de fapt, catastrofală.

 Decembrie 2020… Planeta e cu fundul în sus după un an de Covid-19. În România sunt alegeri parlamentare. Irlanda are 16 secţii de votare bine organizate (şi protejate antivirus), cu 14 secţii mai mult decât pe vremea lui Ponta, când coada la vot la consulatul din Waterloo Road era de un kilometru. Copiii mei adulţi, un arhitect şi un avocat în devenire, nu merg la vot. Nu mai au buletine de identitate şi nici paşapoarte româneşti, ca alte sute de mii de copii români din diaspora. Nu mai vorbesc româneşte după acuşi un sfert de secol trăit afară, contrar eforturilor făcute de noi să ţinem flacăra românească aprinsă. România e pentru ei doar un loc de unde, de când se ştiu, vin doar veşti proaste, iar când merg acolo, foarte rar, nu sunt deloc impresionaţi de ce văd. Bunicii ce au toţi peste 80 de ani, nu au WiFi, nu vorbesc engleză şi în afară de sănătate şi şcoală nu prea sunt alte subiecte de discuţie. Nici soţia mea nu merge la vot. Sâmbătă e de gardă în St Vincent’s Hospital, iar duminică examinează toată ziua online pentru European Academy of Anaesthesiology. M-a întrebat ieri pe ce partid să pună ştampila, dacă ar merge la vot, dar m-am bâlbâit la răspuns: din nou, nu sunt opţiuni credibile. Când ajung la RDS coada la vot nu mai e de un kilometru. De fapt e aproape pustiu la cele 10 secţii de votare. O doamnă din comitetul de organizare îmi spune că prezenţa la vot e sub 10% după prima zi. Avea să fie sub 20% la final, mult sub cei 60% de acum câţiva ani. Dezamăgire? Cu siguranţă. Votez rapid şi oarecum la întâmplare şi fug chefos spre “The Wishing Well Inn” unde Ciaran, John şi Frank mă aşteaptă cu un pint de Guinness “virus free”. Slancha şi Merry Christmas Botoşani, I still miss you!

 

– Ovidiu BURLACU

Deja ai votat!