Ilie Eminovici: câteva precizări

0
Şcoala de medicină Carol Davila, unde a învățat Ilie Eminovici, actualmente Universitatea de Medicină

Eminescu – așa cum mărturiseau contemporanii – vorbea foarte puțin și doar arareori despre sine. Și din acest motiv, studiile biografice, pe anumite perioade, sunt în impas. Situația e similară și pentru ceilalți membri ai familiei Eminovici, iar unele date pe care istoria literară le-a perpetuat în virtutea argumentului autorității se dovedesc a fi inexacte.

Ilie, al cincilea copil al lui Gheorghe și Ralucăi Eminovici, s-a născut pe 1 iulie 1846, la Dumbrăveni. Copilăria și-o petrece la Dumbrăveni, Durnești, Botoșani și Ipotești, după cum își urma afacerile căminarul. Mai mare cu patru ani decât Mihai, Ilie parcurge, până într-un moment, traseul școlar al fraților săi. La 1 septembrie 1952, la vârsta de 7 ani, este înscris „în clasul elementar” al Pansionului lui Ladislav Ferderber din Botoșani, avându-i ca profesori pe G. Vasiliu la limba română, baronul „Lui Soubo” – la franceză, Ladislav Ferderber – la germană și pe Anton Verner – ca pedagog. În cataloagele din septembrie-decembrie este notat la toate obiectele, precizează Gh. Ungureanu, „numai cu prima” (Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, 1977, p. 229).

În vara anului 1852, Gheorghe Eminovici cerea pentru Șerban și Neculai, de la Marea Postelnicie din Iași, un paşaport pentru a-i putea trimite la studii la Cernăuți. În anul următor, pe 31 august, căminarul solicita de la aceeași postelnicie eliberarea altui pașaport în care să fie inclus și numele fiilor mai mici – Gheorghe (Iorgu) și Ilie. Pe verso, Gh. Eminovici, trece semnele fiilor săi Gheorghe și Ilie. Ilie avea 7 ani și era „de statul crescători; părul castaniu; ochii căprii; nasul potrivit; faţa albineaţă; osebite semne” nu avea (Gh. Ungureanu, Documente inedite pentru cunoaşterea copilăriei lui Eminescu, în: „Universul Literar”, 24 iunie, 1939, p. 1, 6).

Pe 7 septembrie 1853, când căminarul trece pe la „Zastava” Mihăileni pentru a-și duce fiii la școală, Ilie nu trece frontiera împreună cu ei, numele lui fiind șters din pașaport, după cum constată Gh. Ungureanu. Probabil, Gh. Eminovici și-a făcut alte socoteli și l-a lăsat pe Ilie încă doi ani la Pansionul lui Ladislav Ferderber din Botoșani, căci în solicitarea de pașaport din 29 august 1854 numele lui Ilie nu mai este trecut. Îl găsim, în schimb, în cererea pentru anul 1855-56 și în pașaportul pe care Eminovici îl primește pe 4 septembrie 1856, precum și în pașapoartele din anii următori: 1857, 1858, 1859, 1860 (a se vedea: Gh. Ungureanu, Documente…). Conform informației extrase din cataloage de Radu I. Sbiera, situația școlară a lui Ilie Eminovici în perioada studiilor la Cernăuți se prezenta astfel: „1857/8 cl. I; 1858/9 cl. II, rămânând la finea anului școlar corigent și trecând după vacanțe examenul de corigență cu succes; 1859/60 cl. III, obținând o medie generală rea în ambele semestre. De aici înainte nu-l mai găsim în cataloagele liceului din Cernăuți” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca, 1989, p. 111). Din datele extrase de Radu I. Sbiera, în 1855/56, reiese că Ilie nu figura în cataloagele liceului, deși se afla la Cernăuți. În 1859-1860 este elev particular, iar în 1860-1861 – elev ordinar la Gimnaziul catolic din Sibiu (D. Murărașu, Mihai Eminescu. Viața și opera, București, 1983, p. 12). În 1863, e elev în clasa a V-a a Școlii de medicină a lui Davila din București. A trecut concursul de externat, dar pentru că nu împlinise vârsta regulamentară, era considerat supleant (V.M. Plătăreanu, Medicii Șerban și Ilie Eminovici (frații poetului Eminescu), în: „Mișcarea Medicală Română – Acta Medicală Română”, nr. 7-8, 1940, p. 424).

Ilie se îmbolnăvește de tifos „și moare –  după G. Călinescu – în iarna anului 1862 sau 1863” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Chișinău, 1989, p. 52). Și D. Murărașu indică anul morții lui Ilie 1863 (D. Murărașu, p. 231).  V.M. Plătăreanu însă îi identifică numele în Anuarul Serviciului Sanitar, în care, pentru anul 1864, Ilie Eminovici era trecut ca intern al Spitalului Colentina și extern al Institutului Maternitatea (V.M. Plătăreanu, p. 425).

Anul morții lui Ilie nu poate fi, prin urmare, anterior lui 1864. Iar textul lui Eminescu: “Mort e al meu frate./ Nimene ochii-i n-a închis/ În streinătate,/ Poate-s deschiși și-n groapă./ Dar ades într-al meu vis/ Ochii mari albaștri/ Luminează un surîs/ Din doi vineți aștri” este posterior anului 1863.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești

 

Deja ai votat!
se încarcă...