Serbarea de la Putna: paternitatea unui text, paternitatea unei idei

0
O imagine mai veche a Mănăstirii Putna, de la început de secol XIX

Mai multe ziare, printre care și revista Telegrafulu, publicau, în data de 13 iunie, Apelul Comitetului Central către „Onorabilullu publicu românu, prin care informau despre decizia Adunării generale din 10 iunie 1871 de „a esecuta” Serbarea de la Putna. În Apel, Vicepreședintele V. Bumbacu și secretarul Ioan Plaviescu, explicau, în numele Comitetului, însemnătatea Serbării de la Putna: „serbarea de la Putna trebue să fie unu actu produsu de  o națiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în insuflețirea presintelui și speranțele viitorului! (…) aici se ḓicemu în facia lumei, cum-că amu avutu unu trecutu și voimu a avea unu viitoru!

În septembrie, în două numere consecutive – din 22 și 23 septembrie 1871 –, Telegrafulu relata despre mersul Serbării. Mai întâi, a avut loc, după obicei, serviciul divin, după care clerul și toți oaspeții au mers „la porticu” pentru aducerea darurilor în biserică. Ilustrul prelat român Arcadiu Ciupercovitză a citit „Cuventulu de îngropăciune la mortea lui Ștefanu-cel-Mare”. După rostirea apoteozei, adunarea s-a deplasat de la portic la Mănăstire în ordinea stabilită: clerul cu stindardele; flamurile Vasluiului, Aradului, Iașului și institutului de bele-arte; urna de argint purtată de doi membri ai comitetului; epitafele domnilor din Bucovina și București; stindardul „omnei Haralambie, avendu pe o parte portertulu lui Ștefanu celu Mare”; urma imensul public, care trecea peste 4000 de persoane. Au fost depuse darurile pe mormânt. Apoi a vorbit, din partea Armatei Române, colonelul Botenu. A fost intonat imnul lui  Ștefan cel Mare. A urmat „prazniculu poporaru”.

În ziua Serbării, Eminescu a împărţit o poezie

În ziua Serbării, își amintea T.V. Ștefanelli, Eminescu a împărțit o poezie „între public, dar în dările de seamă ce au apărut asupra serbării în ziarele din România nu am aflat-o nicăieri reprodusă sau amintită”.

Ștefanelli cunoștea textul din preziua Serbării: Eminescu „avea un teanc de hârtii subsuoară şi îl purta cu sine. L-am întrebat ce fel de hârtii sunt acelea şi mi-a răspuns că este o poezie ce are să o împartă a doua zi. Mi-a dat îndată un exemplar din acea poezie pe care începui să o citesc cu glas. Se vede că lui nu i-a plăcut cum o citesc, căci îmi luă repede poezia din mână şi punând teancul jos, începu să o citească el însuşi cu o deosebită însuflețire, încât şi eu eram nemișcat, privind la dânsul şi ascultându-i glasul frumos cu care intona el deosebitele strofe ale acestei poezii. (…) îl întrebai de cine-i poezia? – Nu știu, zise el scurt, și brusc, dându-mi să înțeleg, că doreşte să curm cu întrebările”. Ștefanelli era convins autorul textului era Eminescu, deși, cu toate cercetările „la Slavici şi alţii”, nu putuse afla exact autorul (T.V. Ștefanelli).

Paternitatea poemului o va stabili mai târziu – la sugestia lui D. Murărașu –  Perpessicius, preocupat de „situațiunea acestei probleme a paternității Poemului Putnei (…) aproape douăzeci de ani”: „poemul a apărut în Telegraful  din București, I, nr. 21, de duminică, 29 august stil vechi, așadar la două zile după ce serbarea de la Putna avusese loc, poartă titlul La mormântul lui Ștefan cel Mare (în subtitlu: 15/27 august 1871), iar autorul: D. Gusti”.

Ideea aceasta a purces de la Eminescu

O altă paternitate, legată de Putna, este  chiar cea a ideii Serbării. Discuția îi înscrie în același context pe Eminescu și C. Aronovici. Ion Slavici, în mod hotărât, îi atribuie ideea lui C. Aronovici: „La 1870 se împlinea, așa se zicea, patru sute de ani dela urzirea mănăstirii Putna, și Dr. Aronovici din Botoșani făcuse propunerea, ca să profităm  de ocaziunea aceasta spre a pune la cale o serbare națională la mormîntul lui Ștefan cel Mare. Eminescu însuși afirma, precizează Ion Grămadă, în scrisoarea adresată lui Dumitru Brătianu: «atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei nu ni se cuvine nouă», iar la sfârșit, pe pagina următoare, adaugă: «nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condiţiunile de realizare»(Ion Grămadă, Serbarea de la Putna, în: „Bătălia bucovineană pentru Eminescu”, Suceava, p. 195).

Ideea aceasta a purces de la Eminescu”, susține Ștefanelli. „Timid şi sfios va fi împărtășit Eminescu dintru început această idee unuia şi altuia dintre colegii săi, timid şi sfios din pricină că realizarea ei, atât din cauze politice, cât şi materiale nu era uşoară şi visul său, poate cel mai frumos, lesne putea numai vis să rămână. Dar când văzu că ideea sa este acceptată cu mare însuflețire de colegii săi, atunci sfiosul şi puţin energicul Eminescu începu să dezvolte o deosebită activitate pentru realizarea ideii sale”.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești

Deja ai votat!