Din Patrimoniul Memorialului Ipotești – „Timpul” din 7 mai 1880

0

Prin circulara 6834 din 2 septembrie 1875, ministrul Maiorescu recomanda introducerea unor manuale în școlile primare, printre care: „Carte de citire prelucrată de-o asociațiune de învățători, publicată de Librăria Socec în 1875” și „cartea de lectură intitulată Învățătorul copiilor  de d-l Creangă, Grigorescu și V. Răceanu”, „alegînd din aceste două pe aceea care se va crede mai nimerită”.

Și tot Maiorescu modifică lista în proiectul de Decret prezentat Domnitorului pe 24 decembrie 1875. În circularele pe care le întocmește Eminescu în baza decretului, Învățătorul copiilor și alte manuale elaborate de Creangă devin obligatorii (Eminescu, Opere, Vol. XVI, 1989, p. 694-695).

La Învăţătorul copiilor, Eminescu va reveni într-un articol publicat în „Timpul” pe 6, 7 şi 8 mai 1880, când volumul 1, de 220 de pagini, ajungea la a patra ediţie.

Această carte – scria Eminescu – se numără între cele de şcoală şi mai cu drept cuvînt decît multe altele. Între bucăţile de citire aflăm lucrări literare de gen popular de-o valoare oarecare, căci aceasta este una din rarele noastre cărţi de şcoală netraduse”. Prin „cîteva probe”, Eminescu exemplifica originalitatea de stil, cartea fiind una dintre puţinele „din cari copiii învaţă într-adevăr româneşte”.

Ce este original în ea? Materia?” se întreabă Eminescu și răspunde: „Am putea dovedi că, deşi populară românească, ea se află şi la alte popoare, la cel german bunăoară. Tezaurul comun de poveşti şi anecdote al popoarelor e mare în aparenţă, dar totuşi se sleieşte într-un număr oarecare de prototipuri. Aproape toate basmele noastre populare, cîte sînt strînse, cîte nu, se reaflă sau în germene sau întregi în Scandinavia, în Germania, în alte locuri. O seamă de poveşti din ale lui Păcală se află în Basmele lui Andersen şi-n alte colecţii. Ceea ce e original e modul de a le spune, e acel grai românesc cu care se-mbracă ele, sînt modificaţiunile locale, potrivite cu spiritul şi cu datinile noastre”.

Din fragmentul, publicat în „Timpul” din 7 mai 1880, mai reținem o secvență cu privire la limbaj: „Naţional şi popular nu va să zică trivial. Nu se cere, se-nţelege, în nici o scriere bună ca cineva, avînd să zică lucruri mai de rînd, să aleagă vorbe subţiri; trivială e espresia numai atunci cînd se caută anume să fie mai de rînd decît lucrul pe care-l spui”.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești

 

 

Deja ai votat!