„Înalt și svelt. Frumos. Rece de și insinuant. Voce de aur. Îl cunosc de la 1875: Terminase lyceul. Un moment am participat cu el la Revista Junimei pe care o fundase. Era în curentul latinist. Profesorul său Maxim îl influențase. În acele timpuri, – inamic al Nouei Direcțiuni. (…) Defectele sale: Joca cîte-o dată Croquet, iar la anul 1875, a publicat o scriere în care precedea tot ce se va intempla la anul 3000, fără să se prevadă pe sine Ministru la anul 1892. Crima sa de les-intelectualitate: Une ori, este sau se preface a fi Eminescist. Calitățile sale: Generos, artist și amant al lui Baudelaire. Viitorul său: Prim-ministru. Presentul său: Cea mai demnă, cea mai înaltă expresiune a tinerimei contimporane în guvern” – acest portret i-l schița lui Take Ionescu Alexandru Macedonski în „Ne-instantaneu” („Literatorul”, nr. 7, 1892, p. 9-10).
Take Ionescu devine prim-ministru al României în perioada 1921-1922
Prezicerile lui Macedonski aveau să se împlinească: Take Ionescu devine prim-ministru al României în perioada 1921-1922 – „încrezător în puterile sale, convins de dreptatea convingerilor sale, bazat pe experiența sa ce îi apare drept indiscutabilă, nici nu pune măcar la îndoială faptul că atât în chestia externă cât şi în cea financiară nu va reuşi sa obţie o victorie de natură să-i asigure stima națiunei şi să dezarmeze pe toţi adversarii săi”, scria „Românul” pe 17 august 1920.
Până atunci avea să fie ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), „cel mai tîner în cabinetul din care face parte. Dar talentul, inteligența, cultura și destoinicia îi reclamă acolo un loc de frunte. Este un om tîner, care înse a învețat și scie mult; astfel, mai avend la activul său și o energie de adevărat luptător, își îndeplineșce chemarea cu un succes forte vrednic de recunoscință”, consemna revista „Familia” (nr. 21, 1895) și îi prezenta meritele: „A înființat o mulțime de școli rurale și urbane, mai multe catedre noue la universitate și la conservator; a trimis mai mulți artiști dramatici la Paris; a dat ajutore tinerilor lipsiți de mijloce ca să-și urmeze studiile; a subvenționat mai multe dicționare și a cumperat tablouri pentru museu”.
Take Ionescu a fost ministru de finanţe
În perioada 1904-1907, devenise ministru de finanțe. Ziarul „Furnica” îl ironiza, în numărul din 11 ianuarie 1907, pentru vizita la Berlin: „Astăzi, însă, suntem siliți a recunoaște că d. Take Ionescu are un talent și mai mare de cât talentul său oratoric: anume talentul de a-și face o reclamă pe care nici nemuritorul Barnum, nici hapurile de catramină, nici pilulele Pink, nici Odolul, nu au întrecut-o.
D. Take Ionescu s-a dus de sărbători la Berlin. Ei bine! Ziarele plătite și inspirate de d-sa fac din acest voiaj un adevărat eveniment istoric pe lângă care intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia rămâne un simplu fapt-divers”.
Ca ministru de externe a contribuit la pacea ruso-turcă
Mai târziu, în perioada 1912-1914, ca ministru de externe, contribuia la pacea ruso-turcă. „Gazeta Română” din 10/23 noiembrie 1913 rezuma: „Ultimele știri telegrafice ne aduc vestea, că împăcarea greco-turcă s-a făcut și că la acest rezultat a contribuit și dl Take Ionescu, care aflându-se la Atena, a fost solicitat atât de delegații otomani, cât și de guvernul grec să facă pe intermediarul”.
Despre popularitatea și simpatia de care se bucura Take Ionescu scria Sterie Diamandi: „Ducându-mă într-o zi, într-una din nenumăratele frizerii din cartierul Griviţei, cu surprindere bag de seamă că obloanele sunt trase. Cum nu era duminică sau vreo altă sărbătoare, mi-am închipuit că trebuie să se fi întâmplat ceva neobişnuit ca patronul frizeriei, un biet bărbier de cartier, să-şi îngăduie luxul să închidă prăvălia într-o zi de lucru. Am aflat peste câteva zile, din însăşi gura lui, cauza pentru care închisese prăvălia: era ziua când avusese loc – înmormântarea lui Take Ionescu.
– Cum puteam să ţin prăvălia deschisă, într-o asemenea zi, îmi spune dânsul? Doar unul a fost Take Ionescu, gură-de-aur. Mare om, domnule, şi bun român!
Şi bărbierul nu mai contenea cu laudele la adresa marelui dispărut.
Găseam gestul frizerului impresionant şi foarte edificator.
Un biet bărbier de cartier, obscur şi prăpădit, dintr-o pornire spontană şi dezinteresată găseşte cu cale ca, la înmormântarea lui Take Ionescu, drept omagiu memoriei marelui dispărut, să închidă prăvălia.
E o dovadă din cele mai elocvente a popularităţii şi simpatiei de care se bucura Take Ionescu în masele populare” (Galeria oamenilor politici).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești
