Gheorghe Eminovici, posesor al moșiei Durnești

Pe 11 octombrie 1849, Gheorghe Eminovici semna un contract de arendă (posesie) pentru șase ani a moșiei Durnești, proprietate a Cleopatrei Catițchi. Începutul posesiei se „socotea” de la Sf. Gheorghe 1850, dar, din toamna  lui 1849, Eminovici era „slobod a întra cu plugurile pe moșie spre a-și face arătura trebuincioasă pe anul viitor”. Pe moșie erau „șasă pogoane vie lucrătoare”, livadă, iazuri pește, crâșmă, mori, „casă de șăzut” cu ogradă, o biserică, la care slujea un preot. Acestuia și altor slujitori, Eminovici era „datori a le da locuri de hrană”, precum și „a purta de grijă bisericii, de vin, prescuri și celelalte”. Pentru posesie, căminarul plătea șase sute de galbeni pe an și patru stoguri de fân (un stog echivalând cu zece care trase de doi boi), „treizăci merță de orz”,  „ treizăci merță popușoi”, „zece merță grâu”, pe care trebuia să le transporte pe cont propriu la Iași (Gh. Ungureanu,  Eminescu în documente de familie, București 1977, p. 181-183).

Deși, pe 16 noiembrie 1850, Cleopatra Catițchi îi vinde moșia lui Iancu Brănișteanu, Gheorghe Eminovici rămâne –  conform contractului („dacă eu aș vroi a treci de zăstre moșia fiicei mele sau a o vinde de veci, contractual acesta va rămîne nestrămutat”, adăuga la final proprietara) –  arendaș în continuare.

Moșia Durnești e amintită în diverse acte 

Moșia Durnești e amintită în diverse acte care țin de afacerile și datoriile căminarului din acea perioadă. Constantin Hurmuzachi, împuternicitul Eufrosiniei Petrino (Hurmuzachi), de la care Eminovici cumpărase Ipoteștii, cere, în câteva rânduri, „împliniea banilor” pe care căminarul îi datora, din secvestrarea obiectelor și productelor de pe moșia Durnești (6 mai 1850); Eminovici, în consecință, se plânge domnitorului Grigore Al. Ghica că i „s-au ridicat boii de la pluguri, de pe brazdă, și s-au vîndut spre îndestularea dumisale Hurmuzachi” (23 mai 1850). Într-o jalbă din 2 iunie 1850, pe care o repetă pe 6 iunie, intervine Raluca, care cere să i se asigure zestrea din averea soţului, atacată de creditori, legată, de asemenea, de acțiunile lui Hurmuzachi: „grabnic aduc la cunoștință Giudecătoriei și mă rog a să face cunoscut Isprăvniciei ca să înapoiască nomerul vitelor împlinite de la moșiile Ipoteștii și Durneștii, căci încă nu s-au vîndut, pentru că siguripsirea zestrii mele în tot avutul bărbatului meu este făcută potrivit legilor și nu particularnic”. În același sens, o jalbă către domnul Grigore Alex Ghica face și Vasile Iurașcu pe 11 iunie 1950. Cu toate acestea, Isprăvnicia Botoșani vinde din averea lui Eminovici 39 de boi sechestrați și o pare din grâne. În secvestrul produselor de pe moșia Durnești intervine și Panaite Criste, împuternicitul Ralucăi, învinuind Isprăvnicia că a ținut sub secvestru producte de pe moșii, care „parte erau stricate și parte nu erau în stare a se mai vinde” (Gh. Ungureanu, p. 191, 193, 195, 198-201).

Jalbă către Isprăvnicia Botoșani

Averea de pe moșia Durnești („două coșuri cu păpușoi”) i-a mai fost secvestruită și în legătură cu datoria pe care o avea față de Hristina Macri. Și pentru acest secvestru Gh. Eminovici face o jalbă către Isprăvnicia Botoșani pe 31 decembrie 1851.

O datorie pe care Eminovici o avea către Moisă Mihel, în aceeași perioadă, face ca unterul Ioan Ambrozii, cu doi jandarmi, să se deplaseze la Durnești, pentru a  recupera datoria. Căminarul nefiind acasă pe 5 noiembrie 1850, iar jandarmul având ordin „fără ispravă nu este iertat a să întoarce”, Raluca Eminovici se vede silită a numără banii. Documentul probează și faptul că familia locuia la Durnești. La Durnești se afla întreaga familie și în octombrie 1851 sau cel puțin în perioada verii, după cum o probează Raportul Isprăvniciei către Departamentul din Lăuntru (datat 27 octombrie 1851), relativ la împotrivirea Smarandei Varlaam de a elibera casele din Botoșani pe care Raluca i le închiriase: „proprietarul au venit de la țară cu ceva bejănii, și cu toată familia vrînd a intra în casă” (Gh. Ungureanu, p. 218).

Eminovici s-a plâns la Departamentul din Lăuntru

Contractul cu Cleopatra Catițchi prevedea ca posesorul anterior, spătarul Neculai Pascu, fratele Cleopatrei, să fie depărtat de pe moșie, având și obligația de a face un hambar și  casa de șezut. Pe 30 martie 1851 însă clauzele contractului încă nu erau respectate, Eminovici plângându-se, pe 30 martie 1851 și, mai târziu, pe 12 august 1852, Departamentului din Lăuntru de pagubele pe care le-a avut. Pe 28 aprilie 1851, depune o nouă jalbă către același departament în pricina cu oierul Toader Matasariu, care îi consumase fânul fără a-l plăti.

Între timp, noul proprietar al moșiei – consemnează Gh. Ungureanu – „dorea să scape de arendașul moștenit din cumpărarea moșiei, motiv pentru care îi făcea tot felul de greutăți”. În septembrie 1852, noul proprietar îi răzvrătește pe locuitorii moșiei împotriva lui Eminovici, încât – consemnează căminarul într-o reclamați către Isprăvnicie – la 23 septembrie, „chiar în mijlocul cîmpului, fără cea mai mica sîială, au năvălit asupra dumisale plenipotentului Mavrodin și a ficiorului boieresc, fieștecare înarmați cu coasă și osăbite unelte, să înțălege că hotărîți de a-i rădica pînă și viața” (Gh. Ungureanu, p. 241).

După mai multe „lovituri din partea proprietarului”, Eminovici renunță, în 1853, la posesia moșiei Durnești și se stabilește la Ipotești.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești

Deja ai votat!