Ștefan Micle

Istoria literaturii îl reține pe Ștefan Micle ca soț al Veronicăi Micle sau ca rector al Universității din Iași, care confirmă jurământul de bibliotecar al lui Mihai Eminescu, semnează procese-verbale de cumpărare a cărților la sugestia acestuia sau îl deleagă la examene. În domeniul în care a profesat, Ștefan Micle nu a publicat nimic, însă a lăsat numeroase manuscrise: Mecanica agricolă, Curs de astronomie, Zoologia, Botanica, Chimia analitică, Chimia organică, anorganică și experimentală, Fizica etc. (C. Diaconovich, Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu, 1904, p. 269), căci „ca profesor conștiincios ce era, își redacta cursurile atât la liceu, cât și la Universitate” (E. Pop, Ioan Popp și Ștefan Micle, în: „Transilvania”, nr. 3, 1944, p. 230).

Cariera lui este o adevărată performanță atletică însuflețită de greutăți

O istorie a învățământului/școlilor din Moldova l-ar înscrie însă într-o listă de referință: în 1855, când își încheie studiile la politehnica din Viena, refuză postul bine plătit, oferit de căile ferate austriece, în favoarea postului de profesor la Academia Mihăileană, cu un modest onorariu anual de 10.000 de lei, la invitația guvernului din Moldova, începându-și cursurile de fizică, chimie, mineralogie și științe naturale în 1856 și înzestrând un laborator, care devine comparabil cu cele din străinătate;  în 1858, cel dintâi ține la Iași prelecțiuni publice (sălile, „cea mare rotundă și cele două colaterale dela Academie”, devenind neîncăpătoare pentru public); în 1858 e numit la școala militară (unde renunță la onorariu în favoarea procurării instrumentelor de fizică); la înființarea Universității din Iași, devine profesor de fizică și chimie (cu 5 ore pe săptămână, instruind 18 generații de studenți); o perioadă e decan al Facultății, apoi, pentru 8 ani, începând cu 1867, rector al Universității;  din 1876 până în 1879 este și director al Școlii de Arte și Meserii din Iași.

Cariera lui este o adevărată performanță atletică însuflețită de greutăți, întăritată de piedici. N’ași crede să mai găsim în istoria învățământului nostru un model  biografic mai potrivit  pentru tineret, ca tocmai al lui Ștefan Micle. Toate manualele noastre de științe experimentale ar trebui să-l cuprindă”, scria, în 1944, Emil Pop (E. Pop, p. 226). Născut din părinți săraci și neștiutori de carte, Ștefan Micle, la vârsta de 8 ani, se înscrie, fără știrea familiei, la școala primară de pe lângă liceul piariștilor din Cluj, locuind la părinți și făcând zilnic 25 de kilometri pentru a urma școala. Pentru a-și continua studiile, își oferă serviciile unui funcționar ungur în schimbul întreținerii, apoi intră ucenic, pentru 4 ani, la mecanicul Raica. Termină Liceul la Cluj. În 1839, merge la Blaj pentru cursul de filosofie al lui  Simion Bărnuțiu. Urmează, apoi, Facultatea juridică din Cluj, pe care o absolvește în 1843. Din 1843 până în 1848, „negăsindu-și un post potrivit”, se apucă „de meșteșuguri: măsar, strungar, ceasornicar, armurier”. Între 1848 și 1849, lucrează într-un atelier de tâmplărie. În sfârșit, în 1850 obține bursa pentru Politehnica din Viena (pentru detalii: E. Pop, p. 226-232).

Cel mai bun om și incapabil de a face rău cuiva”, după cum îl caracteriza B.P. Hasdeu, bunătatea întrupată – după Poni –, Ștefan Micle era și „de o politeță extremă, ce o întindea cu o naivitate jovială și la ființe neînsuflețite” (V.A. Urechia). V.A. Urechia rememorează o anecdotă despre el:

La o conferință a lui, făcând o experiență cu electroforul, zise: «Vedeți dv., iei pe dumneaei, coada de vulpe, și bat pe d-lui, electroforul, și iese scântei…» Râsul fu omeric” (Din tainele vieții. Amintiri contimporane [1840-1882], București, 2014, p. 121).

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

 

 

 

Deja ai votat!