Un prieten al lui Eminescu –  Samson Bodnărescu  

Pe o coală de hârtie, păstrată astăzi în Fondul Documentar Ipotești, George Călinescu își notase: „Istoria Familiei Bodnari-Bodnărescu”, culeasă de un învățător pe nume Vissarion (…) din Bilca, Rădăuți și Bădmain Anton, agricultor din comuna Gălănești, Rădăuți: „După cum se povestește în popor cam pe timpul lui Ștefan cel Mare și mai înainte au apărut diferiți locuitori pașnici moldoveni amestecați și ardeleni și s-au așezat în jurul M-rei Putna și pe valea rîului Siret, formînd satele de azi. Unul din acești ostași, Pintea, fost căpitan de plai era cu supravegherea acestor locuri (satele de azi Gălănești, Vicovala (?), Margina). S-a îmbolnăvit și i s-au furat actele de către un argat de prin părțile Maramureșului, așa că urmașii au rămas a-și dovedi existența. Au rămas simpli locuitori ocupîndu-se cu păstoritul, agricultura și negoțul (vase din lemn de brad, ciubere, butoaie, putini), de unde Bodnari”. Nota se încheie cu o schiță genealogică din care deducem că Pintea a avut mai mulți copii, dintre care: un fiu, Lupu Bodnar (stabilit în Gălănești, Rădăuți), o fată, căsătorită Ungureanu; și, probabil, un alt fiu, căsătorit cu o fată din Margina, Rădăuți. Sub schiță, o precizare: „Pe urmă și-au latinizat numele în Bodnărescu”.

Acest nume avea să-l poarte și Samson Bodnărescu, a cărui biografie o rezuma C. Negruzzi în Dicționarul Junimii:

Bodnărescu Samson. Numit şi Samsune: născut la Golăneşti (Bucovina), în 27 ianuarie 1841; în Junimea de la 1866; autor liric şi dramatic (…). Acum director la şcoala Başotă de la Pomârla (…). Mort, 18 februarie 1902” (Amintiri din Junimea, București, 2011, p. 266). Portretul, alături de cel al lui Eminescu i-l schița și G. Panu:  „Erau doi tineri: unul bine făcut, frumos, cu musteața mică, subțire și cu plete mari; altul mai înalt, slăbănog; cu ochii lipsiți de vioiciune și cam gârbovit. Cel d`intâiu era Eminescu, cel al doilea Bodnărescu” (Amintiri dela „Junimea” din Iași. Volumul I, p. 47).

„Un filosof apreciat ca atare de Maiorescu și Eminescu”

Cu studii liceale la Cernăuți, studii de filosofie la Berlin, doctorat în filosofie la Giessen, „junimist de rasă”, Samson Bodnărescu a fost „mai presus de toate un cugetător, un filosof apreciat ca atare de Maiorescu și Eminescu”. Anterior lui Eminescu, ocupase funcția de director al „Bibliotecii Centrale” din Iași – Bodnărescu obține de la Gheorghe Hurmuzachi donația valoroasei biblioteci a lui Constantin Hurmuzachi –, fiind implicat și în cunoscutul proces intentat lui Eminescu. Pe „25 noiemvrie 1876”, Eminescu îi scria lui Bodnărescu: „Judecătorul de instrucție nu așteaptă decât mărturia ta pentru a da ordonanță de «non lieu», adică că nu e loc de urmărire împrotiva mea în privirea cărților în cestiune. Dacă nu poți veni la Iași trimite, după ce vei primi citația, o suplică către judecătoriul de instrucție, prin care să-l rogi ca să delege pe primariul comunei să-ți ieie interogatoriul. De urmărirea pe cale civilă adică de restituirea prețului cărților lipsă nu vom scăpa; acolo vom intra cu toții de la Cătănescu începând până la inclusive Petrino pentru că nici unul din noi n-au primit biblioteca în deplină regulă”. Drept urmare, probabil, apare o notă de verificare a Bibliotecii Centrale Iaşi, datată 1876, păstrată azi la Ipotești.

Și tot lui Bodnărescu îi scria Eminescu, în 1873, din Berlin, într-o scrisoare rămasă în ciornă: „Caută-mi o ocupațiune în Iași  –  ea poate fi foarte modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin. De vei găsi ceva scrie-mi, dar nu spune nimărui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iași, să lucrez fără s-o știe nime, mi-ar părea și mai bine”. Când vine în țară, în 1874, la propunerea lui T. Maiorescu, Eminescu este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, iar Bodnărescu devine director al Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași, găzduindu-l nu doar pe Eminescu, ci și pe Ioan Slavici și Miron Pompiliu. „În toamna anului 1874, cînd am venit întîia oară în țară, am tras la Samson Bodnărescu, directorul școlii normale dela Iași, care atunci se afla în curtea bisericii Trei Sfetite. Tot la Bodnărescu stăteau Miron Pompiliu și Eminescu, care se întorsese mai demult din Germania. (…) Bodnărescu, biet de el, cel mai potolit dintre noi, era nevoit să ție seama atît de clopoțelul școlii, care-l chema la treabă, cît și de apucăturile totdeauna neașteptate ale prietenilor, pe care-i găzduia”, scria I. Slavici în Amintiri (București, 1924, p. 90).

Până în ianuarie 1875 a fost profesor de germană la institutul cultural „Institutele Unite”, urmat în semestrul II al anului școlar 1874-1875 tot de Mihai Eminescu („Românul”, 18/31 iulie 1914, nr. 157, p. 1). În 1879, se retrage la Pomârla, fiind, timp de 23 de ani, director al Institutului „Anastasie Bașotă”, unde îl chema și pe Eminescu. În 1881, îi scria lui Titu Maiorescu: „Cred, că prin amicul nostru Eminescu va fi un post de profesor în Pomîrla bine ocupat și de aceea vă rog primo să îl faceți pe el să se hotărască pentru aceasta, secundo să-l ajutați spre a-l dobîndi” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca, 1989, p. 281). La Pomârla, Eminescu va ajunge doar în vizită, inclusiv în 1883, când se crede că ar fi plantat un castan în faţa casei lui Bodnărescu.

„Un adevărat părinte, bun și blând și îngăduitor, dar mai presus de toate iubitor”

Profesor maiorescian”, Samson Bodnărescu „a apreciat profesoratul cu adevărat apostolat, fiind pentru elevii săi, un adevărat părinte, bun și blând și îngăduitor, dar mai presus de toate iubitor” (C. Săteanu, Figuri din „Junimea”, București, 1936, p. 213). La un sfert de veac „dela moartea duiosului poet Samson Bodnărescu (…) foștii elevi ai liceului, grupați într-o asociație sub președenția lui Ciprian Scripcă, consilier de curte la Iași”  l-au comemorat „într-un cadru intim și înălțător, prin prezența a mii de țărani din împrejurimi” („Societatea de mîine”, 17 iulie 1927, p. 359).  Tot atunci, a fost dezvelit  și bustul lui Samson Bodnărescu, care se află și azi în incinta liceului. Asociația foștilor elevi ai Liceului „A. Bașotă”  i-a închinat și  o broșură – Clipe de amintire închinate lui Samson Bodnărescu cu ocasia comemorării a 25 de ani de la moartea sa, 1927, Iași, 1297 („Revista istorică”, nr. 7-9, iulie-septembrie 1927, p. 316).

Poezia lui Samson Bodnărescu trecea „drept dificultoasă” la Junimea, aprecia G. Călinescu, poetul scandalizându-i „pe junimiști prin «cimiliturile lui»” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, 1986, p. 426). „Sobru și meditativ” (C. Săteanu), „fire blândă și pasivă”, „natură foarte senzitivă delicată” (G. Panu), Bodnărescu rezista cu stoicism la ironiile lui Pogor și scărmănelile din Junimea.  Maiorescu Titu Maiorescu îl considera „al treilea poet (după Alecsandri și Eminescu) care credem că merită să ocupe atenția publică” (Direcția nouă în poezia și proza română, 1872).

După ce debutase în „Convorbiri literare” (nr. 9, 1867) cu proza Suferințe (după ziarul unui june), Samson Bodnărescu  a mai publicat nuvela Mici escursiuni (1870), legenda Vidra și Simon (1871), Din scrierile lui Samson Bodnărescu (1884), Epigrame (1900), fiind cunoscut și ca autor de opere dramatice: Rienzi (1868), Lăpușneanu-Vodă (1879).

După decesul său din 3 martie 1902, „Deșteptarea. Gazeta pentru popor”, editată la Cernăuți, anunța că „după regretatul Samson Bodnărescu au rămas în manuscris foarte multe poesii inedite, o dramă în 5 acte „Ilieș Vodă” și mai multe studii de cuprins filosofic” („Tribuna Poporului”, 28 martie 1902, nr. 59).

Samson Bodnărescu a fost înmormântat la Pomârla, unde pot fi văzute și azi mormintele lui Samson Bodnărescu și soției sale, Eugeniei Frangolea-Bodnărescu.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu

Deja ai votat!