În limba română, termenul „handicap” are mai multe înțelesuri. Dacă în domeniul sportiv se referă la avantajul acordat unui concurent mai slab, sau diferența de puncte cu care o echipă mai slabă a fost pusă în inferioritate de către o alta, mai bună, „handicap” mai înseamnă greutate, piedică intervenită în activitatea cuiva, dar și deficiență senzorială, motorie, mintală sau orice infirmitate a unei persoane (vezi dexonline.ro). În mod neașteptat față de ceea ce ne-am putea aștepta, cuvântul „handicap” are la origine un vechi joc medieval englezesc, „hand-in-cap”, traductibil prin „mână în pălărie”. Practicat încă din secolul al XIV-lea, jocul are o descriere datând din 1653. Potrivit acestei relatări, sportul original era un joc de tranzacționare, care implica doi comercianți și un arbitru, numit matchmaker. Fiecare dintre cei doi jucători punea la bătaie câte un articol destinat comerțului și o mică sumă de bani, banii fiind introduși într-o pălărie sau bonetă. În relatarea amintită mai sus, obiectele pe care se paria erau o pelerină, respectiv o mantie cu glugă. Arbitrul jocului decide asupra diferenței de valoare dintre cele două articole de tranzacționare, propune eventuale diferențe de bani sau obiecte pentru a egaliza valoarea mărfurilor puse în joc, fiecare dintre jucători având posibilitatea de a accepta sau a respinge propunerea. Chiar dacă unul dintre jucători era conștient de faptul că obiectul pus de el la bătaie era mai valoros decât al adversarului, exista tentația de a pune mâna pe obiectul adversarului și pe banii acestuia. Deciziile comercianților determinau ce se întâmpla cu banii reținuți. Ambii jucători introduceau mâinile în pălărie și le retrăgeau în același timp, la semnalul arbitrului. O mână deschisă însemna un acord pentru tranzacționare, în timp ce una strânsă pumn marca refuzul. Dacă ambii comercianți luau aceeași decizie, adică ambii scoteau fie mâna cu palma deschisă, fie strânsă pumn, cel care câștiga banii era arbitrul. Dacă un comerciant refuza, scoțând mâna strânsă pumn, iar celălalt accepta, cu palma deschisă, ultimul, cel care accepta tranzacția, lua toți banii. Arbitrul nu rămânea cu nimic, la fel și jucătorul care refuzase tranzacția. Handicapul reflecta situația nefavorabilă a celui care a luat decizia greșită și a pierdut obiectul și banii. O altă variantă a originii termenului îl are ca protagonist pe suveranul englez Henric al VII-lea (1485-1509). Veteranii din războaiele care i-au înlesnit ascensiunea la tron („războiul celor două roze”) și care dobândiseră infirmități ce-i împiedicau să mai lupte au căpătat învoirea, din partea regelui, de a ieși la cerșit pe străzi, cu pălăria în mână („cap in hand”). Această variantă ce ar explica originea termenului nu este credibilă, atâta vreme cât cuvântul folosit astăzi este „handicap” și nu „capinhand”. Încet, dar sigur, numele a fost scurtat în „hand i’cap”, apoi „handicap”. Cuvântul capătă, în curând, un nou sens. În loc să se refere la vechiul joc tranzacțional, a început să fie aplicat în alte sporturi, cu înțelesul de egalizare a șanselor pentru a le face corecte. Mai întâi în cursele de cai, acolo în funcție de greutatea calului, a jocheului, de sexul animalului etc., arbitrul putea decide să i se atașeze calului considerat superior o greutate suplimentară, ca handicap, pentru egalizarea șanselor. În cursele de alergare, atletul considerat a avea cele mai mari șanse de reușită lua startul din spatele celorlalți, plecând astfel cu un handicap. Termenul se va extinde la jocurile de golf, polo, bowling și chiar biliard, dând actualul înțeles al termenului din punct de vedere sportiv. Întrucât „handicap” a ajuns să însemne „pus în dezavantaj”, a mai trecut puțin timp până ce a început să fie aplicat persoanelor cu dizabilități, care se aflau în dezavantaj fizic în comparație cu oamenii sănătoși. În 1915, termenul „handicapat” a fost aplicat copiilor cu dizabilități. Din 1958, termenul este folosit pentru a descrie toate persoanele cu dizabilități fizice și/sau psihice, adulți și copii deopotrivă. În ultimii ani, inclusiv în România, termenul „handicapat” a dispărut din limbajul uzual, fiind considerat jignitor, așa încât a fost într-o listă a celor mai jignitoare zece cuvinte folosite pentru a apela persoanele cu dizabilități, numite acum persoane cu nevoi speciale. În 1969 a fost adoptat simbolul internațional al accesabilității, o figurină albă stilizată șezând într-un scaun cu rotile, pe un fundal albastru.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Simbolul internațional al accesibilității
