Povestea vorbei – Istoria numelor lunilor anului – Ianuarie

Primul calendar, în actualul înțeles al cuvântului, îi este atribuit, de către scriitorii latini, lui Romulus, întemeietorul legendar al Romei. Conform acelui calendar, anul avea 304 zile. Pe atunci, anul începea cu luna martie, prima zi a anului fiind la calendele lui martie (1 martie). În acest sens, avem un indiciu și în legătură cu originea păgână, multimilenară, a plugușorului românesc, astăzi urat în ultima noapte a anului, când iarna e în plină putere, dar care, în vremurile vechi, se rostea la începutul lui martie, când începeau îndeletnicirile agricole, prin arat și semănat. Numa Pompilius, al doilea rege legendar al Romei și succesorul la tron al lui Romulus, reformează calendarul roman, după modelul grecilor și în acord cu anul solar. El adaugă anului încă 50 de zile, scurtând, în același timp, cu câte o zi, lunile ce aveau 31 de zile. Cele 56 de zile astfel obținute au fost împărțite în două luni egale, de câte 28 de zile, ianuarie și februarie. Calendele (numele primei zile a fiecărei luni, la romani) lui ianuarie erau dedicate zeului Janus, ale cărui două fețe priveau, deopotrivă, atât spre anul care tocmai se încheiase, cât și către anul în care tocmai se intra. Din acest motiv, ianuarie („luna lui Janus”) devine prima lună a calendarului roman. În prima zi, acestui zeu i se ofereau prăjitura numită „janual”, dar și ofrande constând în curmale, smochine sau miere. Artiștii, pictori sau sculptori, dar și meșteșugarii, pregăteau, în această zi, schița lucrării lor următoare, convinși că munca din ziua respectivă le va asigura un an favorabil. Prietenii și rudele se vizitau, își transmiteau salutări, își făceau daruri, încercau să evite semnele considerate de rău augur, seara încheindu-se cu un ospăț în cinstea lui Janus. Se crede că punerea de dorințe în noaptea Anului Nou își are originea tot la romani. Titus Tatius, regele sabinilor, cel care a condus Roma timp de câțiva ani, alături de Romulus, considera de bun augur darul ce-i fusese făcut în prima zi a anului, constând din câteva ramuri de vâsc tăiate dintr-un copac sacru („arbor felix”) consacrat Streniei, zeiță a noului an, a purificării și a bunăstării. Copacii considerați ca fiind sacri, sub protecția zeilor cerești, erau bradul, pinul, plopul, teiul, stejarul, arțarul, carpenul, nucul, prunul, adică exact pomii pe tulpina cărora crește vâscul, plantă semiparazită. Înainte de revoluția din 1789, în mai multe provincii din Franța puteau fi întâlnite urme ale unor vechi sărbători ale druizilor celți dedicate vâscului. Considerat planta magică a nopții dintre ani, vâscul este văzut și astăzi ca un simbol al armoniei, dragostei și familiei, iar sărutul sub vâsc, în noaptea de Anul Nou, este practicat în multe țări europene, cu credința că va aduce o relație lungă și fericită.

Regele sabin Numa Pompilius (&15-673 î. Hr.), cel care introduce lunile ianuarie și februarie în calendarul roman

Monedă înfățișându-l pe zeul Janus

Strenna, sau Strenia, veche zeiță romană asociată cu Anul Nou. Se crede că numele zeiței stă la originea cuvântului latin „strenae”, desemnând darurile pe care și le făceau romanii de Anul Nou

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

Deja ai votat!