Reverberări botoşănene la Serbarea de la Putna

Ieri s-au marcat 150 de ani de la Serbarea de la Putna, eveniment major al conştiinţei româneşti, la care Botoşaniul a contribuit cu prisosinţă.

Și în acest an, de Sfânta Maria, la Putna a avut loc o mare sărbătoare aniversară, prăznuind, iar și iar, nu numai sărbătoarea religioasă, ci și pe cea laică, devenită și ea o sărbătoare, în memoria și prețuirea marii Serbări naţionale din 1871, aceea despre care ştim că a beneficiat din plin de contribuţia organizatorică a lui Mihai Eminescu.

Popor din toate colţurile ţării

Și de astă dată, ca întotdeauna, curtea mănăstirii a fost plină-ochi de popor venit din toate colţurile ţării şi chiar de dincolo de ele. Prezenţa unor înalţi prelaţi ai bisericii, care au oficiat o slujbă de excepţie, aceea a unui grup de academicieni în frunte cu președintele Academiei, excelența sa Ioan Aurel Pop, a reprezentanţilor autorităților judeţului Suceava, a unor de oameni de cultură din ţară ş.a., au conferit toate serbării din acest an, aşa cum se cuvenea, o amploare deosebită, nu în ultimul rând și prin faptul că unora dintre aceștia li s-au acordat ditincții importante și semnificative. Și încă ceva. Dincolo de săbătoarea în sine, mereu reiterată ca un simbol înalt al valorilor neamului, în acest an ea a avut parcă și darul de-a echilibra în chip simbolic altitudinea spirituală și morală, resimțite ca tulburate în acest an. Și nu se poate ignora totuși climatul pandemic, care nu ne lasă încă a uita de pericolele de neignorat. Și-apoi, aşa e viaţa noastră acum: grăbită cu valorile fundamentale și foarte atentă şi obsedată de mărunţişurile cotidianului pe care-l eternizează.

Ca și altă dată, la buna desfăşurare a serbării de acum şi-au adus contribuţia de substanţă şi prestigioasele şi activele societăţi culturale naţionale (sau, – în măsura în care “România e o ţară înconjurată de români”- internaţionale), “Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina” şi “altele” care au conferit un plus de conţinut programului actual.

Faptul m-a determinat să-mi amintesc de o altă aniversare, acea de 130 de ani, când s-au făcut auzite alese gânduri despre semnificaţia istorică şi culturală a evenimentului, dar şi celebrări prin artă, ale unor oameni de cultură şi artişti precum George Muntean, Ştefan Hostiuc, Const. Hrehor, Vasile Schipor, Petru şi Luca Bejinariu, Mircea Aanei, cântăreţele Maria Schipor din Iaşi şi Victoria Costinean de la Cernăuţi, (unii prezenți fizic, alții doar evocați azi cu meritatele regrete). S-au auzit și atunci coruri bine armonizate şi impozante, ca și manifestări știinţifice şi academice ale momentului, simpozioane, colocvii şi medalioane artistice menite să dea profunzime evenimentului sărbătorit.

Având a cuvânta atunci în mai toate momentele manifestării, a trebuit să-mi concentrez şi să-mi reconsider, ca și acum, informaţiile şi gândurile despre semnificaţia şi reverberaţiile spirituale ale acestei serbări, privite prin perspectiva temporală pe care ne-o îngăduie actualitatea. Printre ideile pe care le-am susţinut cu acel prilej, redând acum doar câteva într-o strânsă sinteză, se numără şi aceea a privirii sub un alt unghi a contribuţiei eminesciene la marele eveniment istoric sărbătorit.

Eminescu, autorul “proiectului cultural”

Astfel, cunoscând azi, se pare, toate textele stabilite a fi fost elaborate de el în conexiunea acelui eveniment, toate mărturiile despre acţiunile şi atitudinile lui de atunci, putem să afirmăm că, deşi marea Serbare de la Putna din 1871 a fost o realizare a tineretului entuziast al Societăţii “România Jună” din Viena, a unor personalităși culturale și de conștiință, Eminescu a fost autorul a ceea ce s-ar numi azi “proiectul cultural” al manifestării în cauză, atât ca elaborare teoretică, dar şi sub aspectul coordonării generale a desfăşurării sale până în cele mai mici amănunte.

Astfel, înainte de manifestare el îi stabilea scopul, acela de-a fi “piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos”, aceasta trebuind să aibă nu doar un caracter religios, ci şi unul naţional şi, mai ales, să fie “purtătoarea unei idei”, aceea a “unităţii morale a naţiunii noastre”. Căci Eminescu a avut în vedere ca acea sărbătoare să fie, în esenţă “un pelerinagiu de pietate către trecut şi un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”. Iar după ce s-a ocupat cu atenţie şi pragmatism de o sumedenie de treburi administrative, până şi de coacerea şi transportul colacilor din comuna Crasna, observând pregătirea frigărilor uriaşe, a tacâmurilor şi farfuriilor, a locurilor de dormit pentru toată suflarea, ca un “diriginte de şantier” consultat de toată lumea, dar ocupându-se şi de poemul care trebuia recitat cu acel prilej, de pregătirea congresului studenţesc, după ce toate lucrurile s-au desfăşurat cu strălucire şi deplină mulţumire, tânărul de 21 de ani care era pe atunci studentul Eminescu, nu se lasă purtat nici de beţia succesului, nici de aceea a vinului, cum făceau ceilalţi şi cum ar fi avut dreptul să facă şi el, bucuros de izbândă ci, retras deoparte, face ceva ce iarăşi putem numi cu un cuvânt modern: “evaluarea manifestării”. El afirmă, aşa cum avea să povestească Ștefanelli, liniştit, fără exagerări, ”fără a lăuda şi fără a mustra”, adică sine ira et studium, că sărbătoarea “în total considerată a reuşit foarte bine şi comitetul are cauză să se mândrească cu acest rezultat” care este dincolo de toate, cel moral, căci “se va ridica simţul moral aproape adormit şi va lua alt avânt”, iar studenţii vor lua cu ei în toate colţurile românităţii “impresiuni neşterse şi vor fi prin vremi propagatorii cei mai zeloşi ai ideii că, lucrând uniţi şi conduşi de acelaşi ideal, vor contribui la deşteptarea neamului lor în provinciile de unde vin.”

“Staulul sfânt din Betleemul nostru”

Aşadar, atât de tânărul Eminescu se dovedeşte a fi de pe atunci ceea ce-l ştim azi, omul interesat de marile desfăşurări viitoare ale acţiunilor de conştiinţă naţională, de ideal şi de anvergură, de loc de propriile sale interese; drept care singurul lucru de care n-a avut grijă a fost – în mod simbolic! – acela al asigurării propiului său loc de dormit şi de aceea se va culca în fânul clopotniţei, care va deveni astfel, aşa cum spune Giovanni Papini despre locul naşterii lui Isus, staulul sfânt din Betleemul nostru de la Putna. Prin contribuţia sa ideologică programatică, alături de ceilalţi tineri entuziaşti actanţi ai serbării de atunci, Slavici, Xenopol şi ceilați tineri sau mai puțin tineri, el va fi, cred, coautorul cel mai important al direcţiei de conștiinţă a viitorului naţiunii, îndreptată către Unire.

Ca atare, putem spune că momentul de atunci a fost Big-Bang-ul conştiinţei naţionale a necesităţii Unirii ce se va înfăptui peste o jumătate de veac. Ținând cont tot de o afirmaţie a sa de atunci că “istoria este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”, am avut revelaţia continuităţii în plan macro-istoric a destinului ascendent al naţiunii noastre, a legăturii dintre principalii săi actanţi, dintre personalităţile macroenergetice, spirituale ale naţiunii noastre. Astfel, în anul când Al.I.Cuza, simbolul primei Uniri, dispărea de pe scena românească, în 1866, plecând în tristul său exil, apărea pe această scenă un alt actant esenţial, Mihai Eminescu, ce debuta atunci în literatură. În anul 1871, când avea loc la Putna acest eveniment esenţial pentru destinul şi conștiinţa naţională la care ne referim acum, se năştea la Botoşani un alt actant de importanţă covârşitoare pentru continuitatea idologică, politică şi naţională, care a contribuit enorm la pregătirea sufletească şi politică a Unirii, Nicolae Iorga, acela care avea să realizeze primul dimensiunea universală a lui Eminescu, nu numai ca poet, ci şi ca “pedagog al naţiunii”, cum avea să afirme Noica mai târziu, prelungindu-i ideea.

Contribuţia botoşăneană a fost inestimabilă

Încercând şi de astă dată să aduc în faţa lumii și contribuţia botoşăneană la marile evenimente naţionale, am căutat, am cercetat şi am găsit lucruri puţin cunoscute dar revelatoare. Astfel, am aflat şi am arătat că la finanţarea Serbării de la Putna din 1871 comuna Botoşani a contribuit cu o sumă egală cu Bucureştii, că printre membrii Societăţii “România Jună” din Viena, organizatoarea Serbării, s-au aflat de-a lungul timpului şi numeroşi botoşăneni, că însăşi emiterea ideii a fost pusă şi pe seama unui student botoşănean; că la mormântul eroului simbol al bucovinenilor căzuţi în război pentru patrie, Ion Grămadă, scriitor, autor al monografiei Societăţii “România Jună” din Viena, căzut la Cireşoaia în fruntea unui batalion de botoşăneni, a cuvântat cu o elocinţă extraordinar de impresionantă eminentul nostru concetăţean, puţin răsplătit de posteritate, Tiberiu Crudu; că tot acestuia i-a fost dată de către conducerea Societăţii “România Jună” din Viena sarcina de-a organiza şi coordona la Botoşani aniversarea semicentenarului acestei societăţi; că el s-a achitat într-un mod înălţător de această sarcină, ca de tot ce i-a vorbit conştiinţei sale înalte de-a lungul întregii sale vieţi. Despre această aniversare s-ar cuveni să dau amanunte într-un alt articol autonom. Deocamdată, am spus şi la Putna şi scriu şi acum, că la slujba de pomenire a marilor săi dispăruţi desfăşurată la biserica Uspenia a cuvântat fără seamăn  parohul ei de atunci, preotul Toma Chiricuţă, un intelectual de o valoare deosebită (şi desigur, nerecunoscută!) ce prefigura prin alocuţunile şi articolele sale de atunci aroma indicibilă a filocaliilor printelui Stăniloae; că discursul aniversar ţinut cu acel prilej în cadrul Atenului român din Botoşani şi articolul publicat în “Revista Moldovei” l-au avut ca autor pe un alt mare om de valoare al culturii botoşănene, la fel de pierdut în uitare, preotul şi scriitorul Dumitru Furtună şi multe altele. Interesul stârnit de aceste lucruri în rândul auditoriului mi-a răsplătit pe deplin efortul căutărilor, dându-mi bucuria de-a fi putut încă o dată să port culorile culturii botoşănene, alături de cele locale, bucovinene, într-un for naţional.

Ave Maria” românească

Dar cea mai mare bucurie şi emoţie a mea de atunci a fost aceea, nevisată vreodată, de-a fi fost invitată să cânt “pe viu” în faţa statuii lui Eminescu din curtea mănăstirii, dar și a mulțimii celor prezenți, la sărbătorirea Sfintei Fecioare Maria dar şi – implicit – a lui Eminescu, imnul închinat acesteia de către marele poet, adică poezia “Rugăciune”, a cărei melodie mi-a fost pur şi simplu revelată ca o “Ave Maria” românească. Păstrând proporţiile şi schimbând multele câte sunt de schimbat, atunci când mi-am auzit glasul reverberând până-n adâncul pădurilor de pe dealurile Putnei, am înţeles din interior ce-a simţit Ciprian Porumbescu atunci când, după ce a cântat în faţa miilor de oameni din curtea mănăstirii sfâşietoarea sa Baladă, i-a spus tatălui său cuvintele intrate în legendă: “tată, am cântat Daciei întregi”. Parafrazînd acele cuvinte de atunci, îmi vine şi mie acum să “raportez”, cu gândul înălţat mulţumitor către Dumnezeu pentru această neasemuită graţie ce mi-a fost acordată: “dragi concetățeni, la Serbarea de la Putna am cântat Daciei întregi!”. Adaug aici și linkul acestei melodii și în cinstea marii sărbători acum prăznuite: https://www.youtube.com/watch?v=W4ckbu9ye3A

 

Lucia OLARU NENATI,
scriitor

 

 

Deja ai votat!