Prieteni cu Eminescu: Miron Pompiliu (continuare)

Venit în Iaşi în 1874, Eminescu „deveni în curând prieten intim cu mai mulţi membri ai Junimii, Miron Pompiliu, Bodnărescu, Creangă, şi mai pe urmă reînnoi prietenia cu Slavici, care şi el veni la Iaşi urmând invitării mele”, scrie I. Negruzzi (Negruzzi, Amintiri din Junimea, București, 2011, p. 230). Și Slavici consemnează în Amintiri: „Serile le petreceam adeseori cu Miron Pompiliu și cu Samson Bodnărescu făcând lectură ori discuțiuni literare la Doamna Burlă, azi Doamna Poni, câteodată, de tot rar, la Doamna Micle, pe care Eminescu o știa încă din timpul petrecut la Viena” (București, 1924, p. 23).

Această apropiere o datorau, în mod special, lui Samson Bodnărescu, care îi adăpostise pe toţi în curtea bisericii Trei Sfetitele (C. Săteanu, Figuri din „Junimea”, București, 1931, p. 37).

Mai mulți biografi se opresc asupra prieteniei dintre Eminescu și Miron Pompiliu

C. Săteanu, spre exemplu, în Figuri din „Junimea”, scrie:

Cunoștințele sale vaste, romantismul său specific și toată cultura ființei sale, l-a apropiat tot mai mult de Eminescu cu al cărui suflet se înrudia. Poetul l-a iubit și el, s-ar putea spune în aceiași măsură în care a iubit pe Creangă, pentru că găsise și întrânsul o nemărginită dragoste de popor și de trecutul istoric. (…) Cu drag și interes asculta Eminescu cântecele și baladele populare spuse de Pompiliu, care dese ori îi vorbia despre estetica originală a acestei literaturi populare” (p. 280-281).

Afirmațiile vin pe urma unor relatări ale lui Ion Paul, consemnate  de Const. Pavel, în „Miron Pompiliu. 1847-1897. Viața și oprea lui”: „Îmi vorbia cu ochi înlăcrimați de admirația și solicitudinea de prieten, frate și adevărat părinte, pe care o avea Miron Pompiliu pentru Eminescu. Ani de zile au locuit împreună la Iași și de aici se explică contribuțiunile bihoreanului nostru la forma cântecelor lui Eminescu. (…)

Eminescu, tolănit pe pat ori pe o sofă, citia cu fața aprinsă, întrebând din când în când pe „Mirune” , care de obiceiu se plimba prin cameră, dacă merge.

– Mihai, asta nu merge; o cam împedici. Voi fi năzărind eu ce vrei să spui, dar vezi, nu ese drept.

Şi Eminescu se supăra şi începea a-l miruniza din greu, nu fără oareşcari aluzii la ardelenii cei greoi. Nu odată ajungeau la ceartă în toată în toată legea. Dar nici Mirune nu-l slăbea şi îl căznia mai departe.

– Mihai, un cântec ce trebue parafrazat, nu-i cântec. Gânduri noui, originale, adânci şi atât de omeneşti, de ce le strâmbi, de ce le închirceşti, Lasă-le, Mihai să cază calde pe inimă” (Beiuș, 1930, p. 25).

Eminescu și Miron Pompiliu alcătuiseră, în colaborare, „Cântecul Caracudesc”, în care era vizat Maiorescu și direcția nouă, din care reproducem un fragment:

Ș-atunci când mare Tit era,

Slăvita caracudă

La Trei-Sfetite conăcea

Lipsită de orice trudă.

Sărmana Caracud’ acum

Cu traista calicește-n drum” (Săteanu, p. 160).

Cu Pompiliu, Eminescu petrecu mai multe zile și în 1883

Într-o notiţă ce am publicat în Convorbiri literare cu ocaziunea morţii lui Eminescu, am vorbit despre venirea sa la Iaşi în luna iunie 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare ce se ridicase pe piaţa Curţii domneşti. Eminescu îşi regăsi atunci prietenii săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu, pe ceilalţi, cu care petrecu vreo zece zile”, consemna I. Negruzzi (p. 236-237).

Iar în 1884, când e numit subbibliotecar, Eminescu „este așezat la M. Pompiliu” (Pavel, p.22).

Că Miron Pompiliu era apropiat de Eminescu o probează trimiterile la acesta în corespondența Veronica Micle – Mihai Eminescu sau Henrietta Eminovici – Cornelia Emilian.

În scrisoarea din 19 octombrie 1879, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu că l-a întâlnit pe Miron Pompiliu în gară, acesta amintindu-i de volumul lui Anton Pann: „Ilm’adit: «Să nu umbli șahăr-mahăr și să-i trimeți pe Anton Pann»” (Opere XVI, p. 623). Eminescu avea să-i răspundă pe 23 octombrie: „Pe Anton Pann nu-l pot trimite până nu mă voi muta, căci colecția e-n locuința cea veche grămădită și ascunsă în neorânduiala proverbială, în care autorii lirici își țin bibliotecile” (Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Miclea, Polirom, 2000, p. 31). Miron Pompiliu se pare că îi împrumutase „lui Eminescu scrierile lui Anton Pann, probabil Povestea vorbei, și ținea să-i fie restituită” (Opere, XVI, p.808).

Pe 2 februarie 1882, Veronica Micle îl înștiințează pe Eminescu printr-o telegramă: „Grecul și Miron fost la mine, toți acasă, n-am putut nu primi” (Opere, XVI, p. 633). Pare că vestea îl supără pe Eminescu, care îi scrie pe 31 martie 1882: „Tu ai destul bun simț ca să-nțelegi că nu-mi putea fi indiferent dacă acel om pleacă la Iași de paști, el care are familia aici și asemenea vei găsi natural dacă eu, predispus din natură a admite totdeauna eventualitatea cea mai rea din toate, a trebuit să te țin de rău că l-ai primit. Împrejurările în care l-ai primit sunt în adevăr alarmante, o recunosc, și văz că onor. Miron Pompiliu e aci mai de vină decât tine” (Dulcea mea Doamnă, p. 257).

Pe 23 februarie 1882, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu că l-a întâlnit pe Miron Pompiliu în stradă.

Henrietta, în scrisorile sale, îl numea întotdeauna, reverențios,  „Domnul Pompiliu”, iar frecvența numelui în corespondența ei indică și ea o relație apropiată cu Eminescu:

12/24 mai 1887: „Domnul Pompiliu îmi scrie să vă trimet o chitanță de primirea banilor”;

19/31 mai 1887: „ear ceea ce privește că v-am trimis chitanța, cum mi-a scris Domnul Pompiliu, nu strică nimica”;

23 iunie/5 iulie 1887: „Mi-a scris Domnu Pompiliu să vin cu Mihai la Iași să-l pui în salce”;

12/24 septembrie 1887: „Eu voi scrie lui d-nu Savul și Pompiliu să cate o căsuță cu chirie în Iași”;

14  octombrie 1887: „Mihai singur va scrie mulțumiri lui d-nul Savul și Pompiliu”;

21 mai 1888: „Domnul Pompiliu mi-a scris joi 19 mai și i-am răspuns”;

26/14 mai 188: „Domnișoara Andreiu, mi-a spus o tristă veste, că d-nu Pompiliu este foarte bolnav”.

Miron Pompiliu a făcut demersuri pentru ca Eminescu să fie ajutat 

O scrisoare, datată 14 mai 1886, adresată de Miron Pompiliu lui Titu Maiorescu – pe care o reproducem în întregime –, arată grija pe care i-o purta prietenului său:

Domnule Maiorescu,

De Paști, aflându-mă la București, mi-a părut foarte rău că nu v-am putut întâlni pentru ca să ne înțelegem ce s-ar mai putea face în interesul lui Eminescu. Am vorbit cu Doamna și mi-a promis că, îndată ce aveți să vă întoarceți, are să se înțeleagă cu d-voastră. Am vorbit cu dl Nica și în mai multe rânduri cu d-nii Gane și Negruzzi și cu alții, și cu toții mi-au spus că vor stărui să i se voteze de cameră o pensiune viageră sau o recompensă națională. Dar până azi nu văd nici un semn că se vede ceva.

Dați-mi  voie să vă arăt în următoarele rânduri, că trebuie numai decât luate măsuri pentru a veni în ajutorul [lui] Eminescu, dacă nu voiam ca să-l vedem iarăși în starea nenorocită în care a fost sau în starea celui mai decăzut și mai ticălos om din lume.

De un timp încoace, deși nu mai prăpădește nopțile pe la cafenelele chantante, deși nu-l mai stăpânește patima băuturii ca mai înainte, a contractat alte apucături nu mai puțin înjositoare. Așa, de pildă, cere cu stăruință parale nu numai de la prieteni,  dar și de la persoane pe care le-a văzut o dată sau de două ori; mai departe, ca un om care și-a pierdut bunul simț și buna cuviință ce se cere de la fiecare între oameni, pe ulițele pe unde trece lovește cu bățul în zăplazuri și ziduri. Mai zilele trecute spărgând niște oale de pe un zid, feciorii de la casă împreună cu un sergent l-au adus la comisie, de unde se înțelege, recunoscându-se cine e, i s-a dat îndată drumul. Într-o seară fiind la teatru la parter, după un interval de timp s-a culcat pe bancă, spre cea mai mare surprindere a publicului. 

De asemenea, nu mai știe nimic de respect și de rușine. Damele i-au luat frica, încât de departe îl înconjură când îl văd pe stradă, căci nu mai e chip să treacă în liniște și nesupărate de dânsul. 

Nu mai puțin a pierdut  conștiința de împlinirea datoriei și simțul de onestitate. În timpul ce-și  face serviciul la bibliotecă, iese în oraș, lăsând ușile deschise și cărțile în voia întâmplării; liberează cărți fără să le noteze în registre și, mai presus de toate aceste, cheltuiește toate depozitele de ani ce i se lasă pentru cărți. La mustrările ce-i fac uneori în această privință, răspunde că nu-i adevărat. Și dacă n-are încotro în fața dovezilor ce-i aduc, întreabă: S-a plâns cineva că nu i-am dat paralele înapoi?

Într-un cuvânt, e de tot prăpădit, nu numai în privința intelectuală și a îngrijirii de sine, dar și în privința morală. Când după boală, a venit la Iași, era melancolic, dezgustat de trai și veșnic tânguitor. Aceste însușiri îl făceau foarte simpatic, acum, comportarea sa se face pe zi ce merge mai nesuferit.

Judecând doar atât starea sa sufletească cât și lipsa de mijloace îndestulătoare e groază minții omenești în ce hal și la ce soartă poate să ajungă cu timpul.

Deci vă rog pe d-voastră cu toată stăruința să închipuiți vrun mijloc ca să fie trimis într-un stabiliment de cură, într-un stabiliment unde să fie liber dar privegheat de aproape de medic și supus unui regim de cură potrivit cu relele de care suferă.

În speranța că veți face cele cu putință, rămân al d-voastră stimător,

Miron Pompiliu”.

(Va urma)

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu

Deja ai votat!