Prieteni cu Eminescu: Miron Pompiliu (continuare)

În ultimele decenii ale sec. XIX numele s’a strecurat împreună cu omul dincolo de Carpați. Miron era astfel mai cunoscut între Moldovenii cu cari și-a petrecut maturitatea, decât între Ardelenii copilăriei și adolescenței lui”, scria „Societatea de Mâine” (1-15 august 1930, nr. 15-16, p. 30). Plecat în regat din 1868 din cauza conflictului cu autoritățile ungurești, Miron Pompiliu vine în Ardeal, în 1886, abătându-se și pe la Ștei. „Pretorele din Vașcău – scrie C. Pavel – îl urmărește și deține. Miron Pompiliu stete vreo două săptămâni în închisoare, de unde, la intervenția și stăruințele Românilor din Beiuș, în sfârșit scăpă” (Pavel, p. 55). Nu știm exact dacă la aceeași perioadă se referă I. Paul, care evocă o călătorie „prin Bihor, pe la Beiuș și Stâna de Vale” cu Miron Pompiliu,  „profesor la Iași”. Invitați de episcopul Pavel, după liturghie, „în cerdacul casei de alături, la rachiu bun și un corn de prescură”, mai cu seamă Miron Pompiliu pornea discuții cu „câțiva profesori dela Beiuș, cunoscuți și prieteni de ai lui. Discuțiile se făceau cu deosebire asupra școalei românești în general și a gimnaziului din Beiuș în particular”. Miron Pompiliu era „cam rău de gură și cam călca pe coadă pe colegii dela Beiuș chiar în fața patronului”, însă episcopul îi dădea dreptate: „bine spune d-l Pompiliu, (…) ați putea vorbi mai creștinește, ca să prindă și copiii din părțile noastre o limbă mai românească, măcar ca cea țărănească, dacă nu vă stricați capul cu scrieri românești, ca să vorbiți și voi ca d-l Pompiliu, cum se vorbește la București”. Era și „un mare optimist” –  la o replică a lui I. Paul îi răspunde acestuia: „Să n’ai nici o grije (…), că doar bogată e episcopia din Orade, și ce n’a putut împlini bătrânul, vor mai face și ceice vor urma, că doar n’au să mănânce banii cu lingura, nici n’au să stea cu burta la soare” (I. Paul, Amintiri despre Bunea, în: „Luceafărul”, nr. 11-12, 1910, p. 284-286).

Pe la 1888 – amintește și Harietta în scrisoarea sa – Pompiliu era „foarte bolnav”. Fusese în îngrijirea doctorului Sebastian Kneipp din Iași (1821-1897), cunoscut ca „doctorul în apă” pentru tratamentul cu băi reci, spălări, dușuri și fricționări, pe care îl aplica pacienților. Însă boala de nervi care îi provoca insomnii cronice se agravase, probabil, în timp. Până în vara anului 1897, Miron Pompiliu „a fost pe deplin sănătos” –  scria „Gazeta Transilvaniei” –, dar starea i s-ar fi înrăutățit  în urma efortului pe care l-a făcut redactând „Cartea de citire”.  „Fiind cam bolnav, luase concediu dela liceul internat de vr’o câte-va săptămâni, și (…) nefericitul profesor ședea mai mult acasă și numai din când în când eșia prin oraș”, ducând-o „într-o boală continuă, cu insomnii mari” („Gazeta Transilvaniei”, 20 noiembrie/2 decembrie 1897, p. 2).

Iar dacă datele biografice privind viața lui Miron Pompiliu sunt destul de sumare, cronica morții sale e detaliată pe ore:

Vineri ziua, d-l Pompiliu a fost prin oraș și pe la orele 4 a venit acasă.  – La ora 7, după ce stătu la masă cu soția și prietenii și trecu în altă cameră. După zece minute dela eșirea din camera unde stătuse cu soția și persoanele ce venise la [el], d-l Pompiliu ia un revolver și-și trage un glonț în tâmpla dreaptă. La detunătura revolverului persoanele din camera de alături alergând îndată văzură întins pe pat svârcolindu-se în dureri teribile pe d-l Pompiliu cu fața plină de sânge. Un servitor fu trimis în grabă după un medic. După zece minute sosesc d-nii d-ri C.Botez și Rojniță” („Gazeta Transilvaniei”, 20 noiembrie/2 decembrie 1897, p. 2).

Pe 1 decembrie 1897, „Tribuna poporului” încă îi dorea însănătoșire grabnică: „Aseară profesorul Miron Pompiliu, dela liceul-internat, şi-a tras un foc de revolver în cap; profesorul trăieşte încă. (…) Dorim eminentului profesor o grabnică însănătoşare urmată de un mai mare ataşament pentru vieaţa” (nr. 220, p. 1161). După câteva zile de agonie, Miron Pompiliu se stinge și este înmormântat, pe 2 decembrie 1897, în cimitirul „Eternitatea” din Iași.

„Miron Pompiliu a fost suflet din sufletul Societății literare, care s’a numit «Junimea»”

În numărul din 5 decembrie, „Tribuna” anunța, tardiv: „Miron Pompiliu. Nefericitul profesor dela liceul-internat din Iaşi, care îşi trăsese mai multe focuri asupraşi, după cum ni se scrie, a încetat din viaţă” (nr. 223, p. 1177 ).

S’a dus sărmanul amărît de suferințe trupești și sufletești, să-și ia eterna liniște, pe cînd atîtea simpatii și multe merite îl reclamau să rămînă în viață și să continua a fi omul simpatic și bun, literatul distins și talentat, profesorul eminent și conștiincios, cum l-am prețuit cu toții, care l-am cunoscut”,  se consemna în Necrologul publicat în „Convorbiri Literare” (anul XXXII, 1 decembrie, p. 1184). Din partea junimiștilor, la înmormântare vorbise A.C.Cuza:

Ce a fost Pompiliu pentru școală, o mărturisesc elevii care-I înconjoară astăzi, cu-inima cernită și colegii îndurerați, cari nu-l vor uita niciodată.

Ce a fost Miron Pompiliu pentru Societatea literară „Junimea”?

 Un membru devotat, care nu s’a abătut un singur moment din calea aceleeași direcții în tot decursul vieței lui?

Un talent, care a contribuit, cu raze luminoase, la strălucirea acelui corp, îmbogățind literatura patriei?

Un critic cu judecata luminată și sigură, care a lucrat la îndrumarea noastră pe calea cea dreaptă a adevărului?

Și membru devotat. Și talent, care a dat roade. Și critic, care a contribuit la stabilirea unei direcții sănătoase in literatură.

Dar mai mult decît atît.

Miron Pompiliu a fost suflet din sufletul așa de complex și de felurit al Societății literare, care s’a numit «Junimea»” („Convorbiri Literare”, anul XXXII, 1 decembrie, p. 1184, p.1185).

La 26 de ani de la moartea sa, comuna Șteiu se achita de o sfântă datorinţă faţă de memoria lui Miron Pompiliu, însemnându-i casa, unde s’a născut (…), prin o tablă, comemorativă”, în prezența unui numeros public, din care făceau parte: prof. universitar Paul, prietin şi coleg cu Miron Pompiliu, protopopii Petru E. Papp şi Dr. Vaier Hetcou, prof. Moise Popoviciu, Al. Gera, dir. domeniului episcopesc, delegaţia şcolilor secundare din Beiuş, delegaţiile Liceului de fete (cu directorul A. Selegean), Şcoalele normale de fete (cu directorul Constantinescu), Corul maestrului Hubie, delegaţia studenţimii universitare din Beiuş (profesori, medici, învățători), delegaţia comunei Sudrigiu (cu preotul adm. George Papp)”. S-a ținut „un parastas pentru odihna sufletului lui Miron Pompiliu de cătră protopopii Petru E. Papp şi Moise Popoviciu în prezenţa satului întreg, în faţa casei unde s’a născut Miron Pompiliu”. Studențimea universitară „în semn de recunoştinţă faţă de memoria lui Miron Pompiliu” a înființat  „«Biblioteca poporală Miron Pompiliu» donând în acest scop 65 vol. cărţi poporale” („Vestul României”, 13 iulie 1923, p. 2).

Comuna Șteiu a devenit orașul Ștei. Căminul cultural, o stradă și o școală îi poartă numele. De curând primăria municipiului aprobase achiziționarea Casei memoriale „Miron Pompiliu”.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu

Deja ai votat!