Titu Maiorescu constata în „Poeți și critici”: „Sunt de-abia 14 ani (acum [1908] sunt 36), de când prin câteva articole sub numele «Direcţia nouă în poezie şi proză» ne-am încercat să arătăm ce trebuie să se ceară de la o mişcare sănătoasă a literaturei române.
Acele articole erau purtate de oarecare speranţă, dar de mai puţină încredere. (…)
Dacă privim astăzi la literatura din ultimii ani, timida speranţă de atunci se poate schimba într-o încredere sigură pentru direcţia sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România. Nu doară că toţi cei salutaţi la 1872 au împlinit ceea ce se aştepta de la ei; dar unii au întrecut aşteptările şi relativ mulţi alţii şi-au adaos puterile pentru a da acelei mişcări un avânt – dacă nu destul de general, dar cel puţin destul de puternic pentru a ne face să simţim un adevărat progres în anul prezent, comparat cu anul 1872”. Numele lui Miron Pompiliu era trecut printre culegătorii de poezii şi poveşti populare, alături de al lui Jarnik-Bârseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada. La acea vreme, Miron Pompiliu publicase, la Tipografia Societăţii Junimea, „Balade populare române, adunate de Miron Pompiliu” (Iași, 1870), pe care o închina „pe altarul nației, ca cea mai dreaptă zestre a ei moștenită dela strămoși” (din Prefață). Între 1871 și 1876, „Convorbirile Literare” îi publica seria „Cântece populare de peste Carpați”: Cerceii și mărgelele, Feciorul fermecat, Omul drag și omul urât, Jalea înstrîinării, Nevasta sburdalnică, Blestămul mândriei ș.a. (Pavel, p. 39).
Miron Pompiliu, apreciat în calitate de culegător de folclor
Mai ales în această calitate, de culegător de folclor, a fost apreciat Miron Pompiliu. „Culegerea sa din 1870, apărută sub patronajul Junimii, este, în ordine cronologică, a treia din Ardeal şi a patra din România. Acoperind o largă arie tematică, baladele culese de el au deschis drum unei întregi serii de poezii populare în «Convorbiri literare». În această intensă activitate era călăuzit de ideea valorii documentare a folclorului, pe care îl socotea capabil să ofere date despre originea şi istoria poporului, asigurând drumul progresiv al acestuia prin relevarea tradiţiilor naţionale (). Pentru a păstra valoarea documentară a folclorului, P. a recurs la transcrierea fidelă a textelor, pe care nu le-a modificat în nici un fel, păstrând neatinse lexicul, formele morfologice, ritmul, rimele şi, pe cît s-a putut, pronunţia; pentru a facilita înţelegerea, le-a însoţit de numeroase adnotări. În unele cazuri, are grijă să înregistreze nu numai localitatea, unde a efectuat culegerea, ci şi numele informatorului. Spre a întregi imaginea vieţii românilor din Bihor, dl a scris un studiu etnografic şi un altul despre graiul din această regiune (printre primele în lingvistica românească)” (Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, București, 1979, p. 689).
După modelele folclorice, Miron Pompiliu produce creații proprii, deschizând „seria literaturii populare la Convorbiri, urmat îndată de Slavici” și publicând: „Ileana Cosânzeana”, „Codreana Sânzeana”, „Păcală și amăgeala”. Basmul său – apreciază G.Călinescu – „aduce, cu toată lipsa savoarei verbale, o nostalgie romantică în coloritul lui Tieck” (G.Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, București, 1986, p. 439).
Dacă în epocă versurile sale erau considerate reușite (G.Bogdan-Duică, Un cuib dacoromân, în: „Hyperion”, nr. 3, martie 1933, p. 67), având „un caracter profund popular, atît prin conținut, cît și printr-o limbă inspirată din cele mai frumoase producții ale geniului popular ardelean” (I. Brad, Un prietent al lui Eminescu: scriitorul bihorean Miron Pompiliu, în: „Țara Crișurilor”, nr. 1, 1956, p. 134), G. Călinescu le consideră neinteresante (Călinescu, p. 439).
Profesor, pasionat de problemele școlii, la inițiativa lui T. Maiorescu, Miron Pompiliu avea să dea și o „Antologie română, pentru usul şcoalelor secundare, de M. Pompiliu” (Iaşi, Editura Tipo-Litografiei H. Goldner, 1885), care a avut câteva ediții. În colaborare cu I. Paul a tipărit „Carte de Cetire, pentru Licee, Gimnazii, Şcoale Normale şi Militare, Seminarii, Externate de fete şi alte şcoale Secundare, de M. Pompiliu şi I. Paul”. Partea I. Clasa I şi II (Iaşi, Edit. Tip. Dacia, 1897) (având și aceasta mai multe ediții). A îngrijit și volumul Conachi, C. Poesii (Iaşi, 1887).
Miron Pompiliu a tradus din Uhland, Heine, Lenau, Platon, Goethe, Ruckert, Gerbel, Lamartine, Vorosmarty, Arany.
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu
