Prieteni cu Eminescu: Alexandru Chibici-Revneanu

Despre înrolarea ca voluntar în Reg. II de Roșiori, Alexandru Chibici va scrie în amintirile sale: „Din viața mea de Voluntar. 1877-1878”, text care va apărea în „Convorbiri Literare”, anul XVII:  în nr. 1 din 1 aprilie 1883 – I parte (p. 2-7); în nr. 2 din 1 mai 1883 – a II-a parte (p. 68-74); în nr. 9 din 1 iunie 1883 – a III-a parte (p. 103-112).

După cucerirea redutei Griviţa din 30 august 1877, însuflețit, probabil, de biruința repurtată, Chibici, „cu nădejdea măgulitoare că și numele (său) va fi înscris cu litere de aur în istoria tării”,  se prezentă „la ministerul de răsboiu”. Cu umor și autoironie, redă Chibici modul în care s-a înrolat și a făcut dovada deprinderii „cu călăritul și cu mânuirea armelor”: călărise în copilărie „rabla cea mai blânda” și i se întâmpla adesea  să încerce „cu capul tăria pământului”; „despre iscusința (…) în mânuirea armelor” dăduse dovadă într-un duel cu un coleg de studii, la care respectivul coleg nu se prezentase. Iar după o neașteptată confruntare cu un superior – scrie  Chibici – „unde zăream o uniformă, dar mai ales o manta de cauciuc sau un chipiu acoperit cu mușama, mă și grăbeam a-i face onorurile cuvenite, așa încât nici curierii de poște, nici fanaragii nu scăpară de mine nesalutați”.

În sfârșit, de frică, „să nu se mantue resboiul, fără ca să fie proclamat erou”, Chibici se hotărî să plece la luptă.

Urmările războiului îi oferă  însă lui Chibici tablouri ale suferinței umane, pe care – chiar atunci când e vorba de inamic – le descrie pătruns de compasiune, la fel ca și luptele la care participă. Chibici reține diverse întâmplări și figuri: un tată care le împărțea prizonierilor turci merindele sale de sufletul fiului ucis în luptă; un doctor turc, povestind despre luarea Griviței și despre tăria armatei române care consta „în rarele calități ale soldatului, care, pus odată în mișcare nu mai dă înapoi, ci se luptă cu o oarbă  încăpățânare chiar când vede ca n’are sorți de reușită”; casierul regimentului, în compania căruia ajunsese, după lungi peripeții, la sfârșitul lui decembrie în detașamentul de Roșiori. Iar în detașament, alte întâmplări povestite cu mult haz: despre soldatul Stan, pe care îl avea în slujbă, „meșter de frunte (…) de-ale potlogăritului”; calul Boboc, „afurisitul de Boboc”, care  „sau mergea în trap” („dar într-un trap așa de mărunțel, încât nu eșea nici un fir de păr înaintea celorlalți cai”), „sau sta locului”; despre bulgarul cel zgârcit; despre un alt cal, bălan, „care se culca când vedea zăpada mai mare” etc. etc.

Neputând resista greutăților răsboiului – își încheie relatările Chibici –, mă îmbolnăvisem rău, și așezat în furgon ca un puiu de bogdaproste, mă întorsei în țară unde mă însănătoșai în curând. După aceea începură exercițiile obicinuite: instrucția pe jos și călare, școala de escadron și de regiment, cu care prilej tocmai începui a prețui la dreapta lui valoare pe Boboc, cu care mă împrietenisem earăși. În scurt timp mă făcui brigadier și mai în urmă, sergent, trecând prin toate micele mizerii ale acestei vieți.

Până la închierea tratatului de Berlin, armata română, era tot pe picior de răsboiu, și tocmai după semnarea acestui tratat fusei congediat. Luându-mi deci catrafusele mă întorsei la București”.

La București, fără post, Chibici-Revneanu se angajează ca împiegat al proaspăt-înființatelor C.F.R. (Nastasi, p. 13), funcție în care se află și în 1882. Aceasta reiese și din decretul, publicat în „Monitorul Oficial”  din 13/25 aprilie 1882, prin care i se recunoaște calitatea de cetățean român: „Dnu Chibici Alexandru Revneanu este născut în comuna Revna, din Bucovina, și botezat în religiunea ortodoxă; (…) a emigrat dela protecțiunea Austro-Ungară; (…) a fost revizor școlar în jud. Fălciu, și în timpul resbelului 1877-78, a servit ca voluntar în regimentul II de Roșiori; (…) actualmente se află ca împiegat al căilor ferate române”.

Începând cu ziua de 1 ianuarie 1884, prin decretul regelui Carol I, este „înaintat în funcțune”: „La serviciul contencios, D. Chibici Revnenau Alex., șef biurou special” („Monitorul Oficial al României” din 15/27 ianuarie 1884, p. 4971). În această funcție îl aflăm și în 1907.

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu

 

 

Deja ai votat!