„Pentru Eminescu (…) Cincinat a avut întotdeauna o adorație ridicată până la oficiul grav al odei”, scria N.Crevedia într-un articol omagial, dedicat lui Cincinat Pavelescu (N.Crevedia, Cincinat Pavelescu a împlinit 60 de ani, în: „Brașovul Literar”, 26 noiembrie 1932, p. 75). Între altele, cu ocazia dezvelirii bustului de la Dumbrăveni, Cincinat Pavelescu, îi dedicase lui Eminescu, un text impregnat de imagini eminesciene – La bustul lui Eminescu (din parcul de la Dumbrăveni):
„ Pădure! Ningi câteva frunze
Pe fruntea-i de aramă rece.
Tu, ce rămâi nepieritoare
Ca geniul, când totul trece!
Zi vântului să-i cânte doine
De dragoste sau haiducești,
Poetului ce-a fost mândria
Gândirii noastre românești!
Și glasul lui să fie dulce…
Măcar în lumea neființei,
Să-și uite lungile lui chinuri
Acest copil al suferinței!
Natura, cel puțin, mai blândă
Cu umbra tragică să fie,
Acelui ce-n eterne versuri
A prins eterna poezie!
Și stelele din golul serii
Picând în jurul lui scântei,
Să-i pară că iubirea moartă
Îl mângâie cu ochii ei!
Iar când în serile de toamnă
Va răsări dintre poteci
Bălaia inimii lui doamnă
Cu mâini subțiri și brațe reci,
În ora tainică și gravă
Când ceața scutură vestmântu-i
Și luna-n cimitir veghează,
În loc de candelă, mormântu-i;
Pe când o trestie, un nufăr,
Un tei aminte-aducător
Înțelegând, poate, ce sufăr
Poeții mari în viața lor…
Privindu-i chipul între frunze,
Vrăjit de-al bronzului vestmânt,
Și întrebând mirați ce cată
Sub lună morții din mormânt…
Atunci în nopțile albastre,
Când lumea uită și petrece…
Luceafărul o să-l privească
Cum stă nemuritor și rece!
Circumstanţele scrierii odei sunt consemnate de Cincinat Pavelescu însuși în Despre Leon Ghika-Dumbrăveni și statuia lui Eminescu, ridicată de el la moșia sa (în: C. Pavelescu, Versuri. Epigrame. Amintiri. Corespondențe, București, 1972, p. 256-262).
Convocat de proprietarul moșiei Dumbrăveni, Leon Ghika, Cincinat Pavelescu, împreună cu alți invitați (Davila, Anghel, Iosif, Nanu, Pușcariu, Petre Grădișteanu ș.a.), trebuiau să aleagă „una din odele trimise, pentru serbarea de a doua zi, de diferiți poeți din Iași și Botoșani”. Pare că nicio odă nu plăcuse „juriului”. Însoțit de prințesa Jean Ghika, Cincinat Pavelescu merge la bustul lui Eminescu și află acolo, „sub becul alb care făcea concurență lunii”, „hîrtie, cerneală, o sticlă de șampanie și două cupe de cristal”. „Halucinat de lună, de viziunea statuii și de foșnetul rochiei de mătase”, Pavelescu scrie oda, pe care o citește, apoi, invitaților: „ Leon Ghika a zîmbit triumfător și a mulțumit verișoarei sale care imaginase acest complot american, dar fără victime.
Poema a plăcut așa de mult tuturor că decanul Petre Grădișteanu a propus că a doua zi sărbătoarea să înceapă cu ea” (Pavelescu, p. 260).
Un schimb de replici dintre Cincinat Pavelescu, autorul bustului Oscar Späthe și Leon Ghika are ca urmare o epigramă, închinată de poet sculptorului:
„Gloria lui Eminescu
O să aibă două pete:
Poate, versurile mele,
Sigur – statuia lui Späthe”.
„Orice s-ar zice – ar fi spus Oscar Späthe –, statuia, fiind de bronz, e menită să învingă în viitor o poezie care nu poate rezista timpului cu slaba ei armatură de cuvinte, de ritmuri și de simple imagini; o poemă este efemeră ca și memoria oamenilor” (Pavelescu, p. 260).
O fotografie a bustului de la Dumbrăveni se păstrează în Fondul Documentar Ipotești
Însă tocmai bustul, situat în parcul de la Dumbrăveni, în faţa castelului proprietarului Leon Ghika și a casei unde a locuit familia Eminovici, dezvelit pe 14 iunie 1902, a dispărut, pare, fără urme.
„După a doua conflagraţie mondială, bustul lui Eminescu a fost luat de pe soclu, adăpostit de familia lui Petrache Andruşcă şi apoi adus la Botoşani şi ascuns în podul Liceului Laurian de unde a dispărut. Soclul a fost demolat de un tractor rusesc”, preciza botoșăneanul Nicolae Iosub („Luceafărul”, 28 august 2009). O fotografie a bustului de la Dumbrăveni se păstrează în Fondul Documentar Ipotești.
Prin 1903, Oscar Späthe i-a făcut și lui Cincinat Pavelescu un bust, intitulat Faun, expus în Atheneul român. „Regretații V. Morțun, C. Mille, Petre Carp, C. Arion – scria C. Pavelescu – îl aveau pe biroul lor și, desigur, Späthe a cîștigat mai mult cu această copie reușită a capului meu, decît a cîștigat originalul cu poezia și magistratura” (Pavelescu, p. 261).
Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
