Istorii vechi din Botoşani – Un așezământ monahal de demult – Mănăstirea Doamnei

Articolul este dedicat distinsului coleg, istoricul ieșean cu obârșii botoșănene, Sorin Iftimi (n. 27 septembrie 1965, Mileanca – d. 13 noiembrie 2021, Iași), un fin cunoscător al realităților medievale moldave

 Situaţia călugărilor mănăstirii era cu atât mai grea cu cât ei beneficiau în foarte mică măsură de veniturile colectate, trimise direct la Rusicon de către un reprezentant special al lavrei. Un asemenea călugăr grec venit de la muntele Athos se va tocmi cu influentul negustor botoşănean Manole, grec şi el, care se angaja să refacă iazul şi să repare moara de pe Dresleuca, primind pentru aceasta o treime din venitul peştelui şi al morii, celelalte 2/3 urmând a fi trimise, de către amintitul negustor, direct la Rusicon. „Pentru călugării de la mănăstirea Doamnei nu le-am datu voie să se amestece la nemic, căci fiind eu aice în ţară de atâţia ani, n-am văzut acolo niciodată măcar un călugăr om de treabă, ci tot nişte beţivi şi nevrednici”. Nu ne îndoim că acuzaţiile acestui călugăr de la muntele Athos erau, măcar în parte adevărate şi înfierau un mod de viaţă contrar celui impus de tradiţiile isihaste athonite, dar nici nu putem să nu observăm spolierea practicată sistematic de către Sfântul Munte a averilor – şi aşa mici – ale metohurilor lor din Ţările Române. Faţă de asemenea politică şi ca un semn al neputinţei sale, mitropolitul Gheorghe al Moldovei dă călugărilor schitului, la 30 august 1727, un hrisov de milostenie, împuternicindu-i să umble după mile, prin sate! Înainte de aceasta, la 14 februarie 1724, Mihai Racoviţă voievod le întărise călugărilor mănăstirii Doamnei satul Costeşti, pe Teişoara şi jumătate din heleşteul dat de Moise Movilă, pentru care Cozonac pierduse judecata ce-o avusese cu călugării. Se observă, aşadar, că începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea creşte tot mai mult influenţa grecească la Rusicon, ajungându-se ca de pe la 1760 mănăstirea să încapă cu totul pe mâinile călugărilor greci. La 15 august 1728, Grigore al II-lea Ghica voievod întăreşte călugărilor de la mănăstirea Doamnei stăpânirea pe satul Costeşti şi iazul Irămiiul, pe apa Teişoarei, sat pentru care, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă voievod, se mai judecaseră călugării de aici cu Mârzu şi nepotul său, Popa, câştigând călugării. Alte informaţii despre mănăstirea Doamnei ne sunt oferite de către documentele ce ilustrează întemeierea schitului vecin, al Agaftonului, dar şi conflictele ulterioare dintre aceste două lăcaşuri monahale. Istoria schitului Agafton începe în timpul primei domnii în Moldova a lui Grigore al II-lea Ghica, mai precis la 1 octombrie 1729, când domnul îi dă lui „Agafton săhastrul” o poieniţă pe loc domnesc, acolo unde Agafton „ş-au făcut mânăstioară cu chilii şi ş-au pus pomeţi pe lângă chilii”, fiind însă încontinuu supărat de călugării de la mănăstirea Doamnei, aşa cum lasă să se întrevadă un act de la 1 ianuarie 1768.  Este vorba despre o mărturie a lui Sofronie şi a lui Iftimi, egumeni ai mănăstirii Doamnei, care aduc un act pentru un proces între Gafton, „egumen de la mănăstirea Doamnei” şi Cozonac, ginerele Ţicşei. De altfel şi tradiţia locală afirmă că întemeietorul schitului Agafton fusese, mai înainte, ieromonah la mănăstirea Doamnei. La 22 iulie 1733, Constantin Mavrocordat îi întăreşte lui Agafton privilegiul de la Grigore II Ghica, dându-i şi doi scutelnici. În a doua sa domnie din Ţara Moldovei, Grigore II Ghica îi va confirma sihastrului, la 25 noiembrie 1736, stăpânirea asupra locului ales pentru sihăstrie, scutindu-l şi de desetina pentru o sută de stupi, privilegiu întărit, la 30 noiembrie 1744, de către Ioan Mavrocordat voievod, iar la 30 septembrie 1792 de către Alexandru Moruzi. Cel mai cuprinzător document prin care schitului lui  Agafton i se confirmă scutirile de până atunci este cel din 15 octombrie 1753, de la Matei Ghica voievod, fiul lui Grigore al II-lea Ghica. Este amintit mai vechiul conflict cu călugării mănăstirii Doamnei, soluţionat de răposatul părinte al domnului în favoarea sihastrului, căruia i se confirmă iertarea de bir a celor doi posluşnici şi de desetină a celor o sută de stupi, „ca să fie acei doi oameni pentru posluşania sihăstriei şi acei stupi pentru lumini de ars în biserică”. La 12 decembrie 1762, călugării de la schitul Agafton erau în conflict cu Costaşco Bran şi cu Radu cel Mic, căpitan de la Curteşti, care împresuraseră locul schitului. Printre cei care depun mărturie în favoarea călugărilor se află şi Ştefan Costici, de la Mănăstirea Doamnei. Numele martorului ni-l arată a fi mirean (poate posluşnic al mănăstirii) şi documentul confirmă faptul că de câţiva ani, aşa cum se va întâmpla mai târziu şi în cazul Agaftonului, vechiul schit, cu posluşnicii de pe lângă el, devenise nucleul unui sat.

 

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

 

 

Deja ai votat!