Povestea vorbei – Calambur

Aproape fiecare dintre noi a folosit, cel puțin o dată în viață, voit sau involuntar, un „calambur”, adică un joc de cuvinte echivoc, ce se poate interpreta în mai multe feluri, prin asemănarea formală, de regulă sonoră, a unor cuvinte cu sens diferit. „Tu ești Petru și pe această piatră Îmi Voi zidi Biserica!”, iată unul dintre primele jocuri de cuvinte ale omenirii, și i se datorează chiar Lui Iisus Hristos. Pentru noi, botoșănenii, un calambur simplu, dar des folosit, este cel referitor la numele orașului: Botoșani – Bostonșani. Elevilor mei din clasa a X-a, când ajung la tema „Relațiile internaționale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX” și fac un istoric al evoluției relațiilor franco-prusace le evoc, mereu, un calambur rezultat în urma înfrângerii francezilor conduși de împăratul Napoleon al III-lea la Sedan, în septembrie 1870: „Cédant Sedan, Napoleon céda ses dent” (Cedând Sedanul, Napoleon a renunțat/cedat la dinții săi). Jocul de cuvinte este la fel de vechi precum vorbirea însăși, dar este atestat din antichitatea clasică greco-romană, la autori precum Homer, Herodot, Aristofan, Eschil, Cicero. Conform Academiei franceze, filosoful iluminist Denis Diderot este primul din lume care, în 1768, folosește termenul de „calambur”, într-o scrisoare. Ce l-a inspirat să folosească acest cuvânt? Ei bine, fiind vorba despre calambur, există un echivoc al originii termenului, două versiuni diferite, una mai frumoasă decât cealaltă. Vi le prezint pe amândouă, lăsându-vă să alegeți versiunea care vă place cel mai mult. Conform primei ipoteze, prin secolul al XVIII-lea, la curtea de la Versailles, a fost acreditat ca ambasador al Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic un anumit conte Kahlemburg sau Kahlemberg. Discursul acestuia era impregnat de propoziții grosolane, într-o franceză stricată, cuvintele fiind prost accentuate. Puțin familiarizat cu nuanțele stilistice ale limbii franceze, atât de bogate în ambiguitate, contele cădea adesea în capcanele întinse răutăcios de către cei din jurul său. Sedus de analogii, incapabil să vadă ridicolul în care singur se băga, contele a produs, nu o dată, legături, combinații, ciocniri de termeni care făceau deliciul parizienilor, așa încât numele său a devenit sinonim pentru „calambur”, ca joc de cuvinte. A doua versiune a originii calamburului pleacă de la Calemberg sau Calenberg, un sătuc din Saxonia – Germania. Preotul acelei localități, un apropiat al ducelui Otto cel Vesel (1301-1339) a fost un personaj istoric real, Weigand von Theben, fiind celebru pentru farsele sale, cunoscute în întreaga Europă catolică. Prima întâmplare care i-a evidențiat spiritul inteligent a avut loc pe când Weigand încă nu era preot, fiind slujitor al unui orășean vienez. Însoțindu-l pe acesta la piață, cei doi ajung în fața unui pescar ce avea un pește uriaș spre vânzare. Viitorul preot strigă spre stăpânul său, spunându-i că un asemenea pește este demn de masa ducelui Otto. Îl convinge pe stăpân să îi dea suma necesară, după care, cu peștele în coș, dă fuga la castelul ducelui. Unul dintre soldații din garda ducelui nu-i permite accesul în castel până când Weigand nu-i promite că îi va da jumătate din ceea ce va primi de la duce pentru pește. Ajuns la duce, acesta îl întreabă ce dorește în schimbul peștelui, la care istețul Weigand îi spune că vrea o sută de bice pe spinare. Intrigat, ducele îl întreabă de ce vrea o pedeapsă și nu o binefacere. Servitorul îi spune povestea, la care ducele, râzând, mimează cele 100 de lovituri de bici pe spinarea interlocutorului, dar ordonă să se aplice 50 de lovituri strașnice soldatului de pază. Din acel moment, grație istețimii sale, Weigand intră în serviciul ducelui, fiind hirotonit și ca preot, făcându-i de multe ori să râdă pe enoriașii săi prin glumele sale. Altă dată, preotul din Calemberg avea în pivniță câteva butoaie de vin ce se acrise și nu știa cum să scape de ele, fără a ieși în pagubă. Dădu de știre locuitorilor din toate satele învecinate că duminica viitoare avea să-și ia zborul din clopotnița bisericii, să treacă râul și să aterizeze în clopotnița unei alte biserici, situate la câțiva km distanță. În ziua mult așteptată, o mulțime de gură cască privea către turnul clopotniță în care, tacticos, preotul meșterea la două aripi mari, acoperite cu pene de păun. Între timp, în interiorul bisericii fuseseră transportate butoaiele cu vin, paracliserul primind ordin de a vinde vin către enoriași, pentru a le face așteptarea mai plăcută. Stând în turn, sub soarele tot mai arzător, preotul pare și nu prea gata a-și lua zborul în timp ce jos, oamenii așteptau începutul zborului. Soarele arde tot mai tare, setea e tot mai puternică, așa încât, în ciuda gustului său, vinul rece s-a epuizat în câteva zeci de minute. O revoltă era pe cale să izbucnească, pentru că preotul tot nu-și luase zborul. Paracliserul este trimis în turn pentru a discuta cu preotul. Acesta îl întreabă: „- E vândut tot vinul? – Nu mai e nicio picătură”, răspunse paracliserul, la care preotul îl trimise să spună mulțimii că a fost un test pentru ei, doar Iisus Hristos și Dumnezeu fiind vrednici de a face minuni. Inițial furioasă, mulțimea s-a răspândit în curând, râzând de ei și apreciind modul în care preotul îi păcălise. Aceste farse ale preotului au ajuns la urechile episcopului, care îl chemă la sine pe preot ordonându-i să nu aleagă vreo servitoare ce nu avea vârsta de peste 40 de ani. Și de această dată istețimea preotului a izbândit: a plătit două servitoare, fiecare în vârstă de câte 20 de ani, ceea ce, conform părerii sale, nu încălca ordinul episcopului.

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

Biserica parohială din Kalenberg și turnul clopotniță făcut celebru de către preotul paroh

Otto cel Vesel (1301-1339), duce al Austriei

Rămășițele castelului Kalenberg – aici turnul de artilerie de la intrarea principal

Deja ai votat!