Un cuvânt care te poartă cu gândul doar la ceva rău, fie că este vorba despre organisme vegetale, animale, sau despre oameni. Dicționarele definesc acest termen fie ca organism vegetal sau animal care trăiește în sau pe o altă plantă sau alt animal, de la care primește hrană și protecție, fie ca persoană sau clasă socială care exploatează ospitalitatea altora, de regulă avute, câștigând bunăvoința acestora prin lingușire. Ce era, la origine, parazitul și cum s-a ajuns la aceste sensuri ale sale, iată subiectul acestui articol. Ei bine, oricât de greu pare de crezut, termenul „parazit” era, inițial, un titlu cât se poate de onorabil. Lucian din Samosata (c. 125- după 180), un mare scriitor satiric și retor grec, cunoscător fin al subtilităților limbii grecești, scria despre Patrocle, prietenul intim al lui Ahile, că era parazitul acestuia. Barzilor vechilor celți, care îi urmau pe aceștia în războaie, pentru a descrie și a cânta faptele lor eroice, li se spunea, de asemenea, cu tot respectul, paraziți. Romanii foloseau acest nume pentru „epulones”, oficiali cu rang de preoți, care-i ajutau pe pontifi la ritualurile din cadrul sacrificiilor. La vechii greci, cuvântul „parazit” este format prin reunirea termenilor „para” („lângă”) și „sitos” („cereale, pâine, mâncare, grâu”). „Parasitos” era numele pe care grecii îl dădeau celor aveau în grijă grâul sacru. Ei se bucurau de respect și aveau dreptul la o parte din carnea rămasă de la sacrificiile animale. Așadar, nimic reprobabil în acest cuvânt, încă. În timp, însă, la Atena începe să apară o categorie nouă, oaspeți ce se auto-invitau în casele celor bogați, devenind obișnuiți ai acestora dar, mai ales, ai meselor lor. Treptat, li se va spune paraziți, de această dată în sens peiorativ, aplicându-se acest termen oamenilor lacomi și flămânzi, care îi lingușeau pe cei bogați pentru a se înghesui la mesele lor. Paraziții mai erau numiți și umbre, sau muște. Umbre, pentru că îl urmăreau pe proprietarul casei în sala festinului așa cum umbra urmează trupul și muște deoarece soseau nepoftiți, pe neașteptate, la fel ca muștele care se năpustesc enervant pe fiecare fel de mâncare. Parazitul care a dobândit cea mai mare faimă a fost Pierre de Montmaur (1576-1650), erudit elenist, poet francez de expresie latină, din 1623 profesor regal de literatură greacă la Collège de France din Paris. Despre el s-au făcut nenumărate glume, iar poeții vremii au epuizat, pe seama lui, tot arsenalul lor de ridicol. Extraordinar de lacom și nesimțit, în egală măsură era, totodată, foarte inteligent, plin de cunoștințe și de erudiție, bibliofil și polemist de mare vervă. Dotat cu o memorie prodigioasă, dar făcând pe prostul, înzestrat cu o mare poftă de mâncare, vorbele lui de duh îl făceau așteptat la mesele celor mari, cărora le spunea: „asigură-mi carnea și pâinea, de sare mă ocup eu”. La aceste dineuri, pe care le frecventa din pură avariție, rostea numeroase replici doar pentru a-i scandaliza pe cei din jur. Despre un om de afaceri altminteri plicticos, dar foarte frecventat, datorită averii sale, spunea: „îl mâncăm, dar nu-l digerăm”. În altă zi, fiind la masă într-o companie numeroasă, veselă și gălăgioasă, toți cântând și râzând, a strigat: „Hei, domnilor, puțină tăcere! Nu mai vedem ce mâncăm”! Îi plăcea să se refere la sine însuși ca fiind „cel mai mare parazit pe care l-a purtat vreodată pământul” și acționând ca „poet mâzgălitor” pretindea că trăiește doar din dragoste și apă stătută. Om citit, flirtând cu burlescul, și-a făcut, prin batjocura la care recurgea, mulți dușmani printre oamenii de litere, devenind obiectul sarcasmului lor. Moare de pleurezie, la 22 martie 1650, poetul francez Nicholas de Bourbon acordându-i titlul de „Dictator parasiticæ artis”, „Dictatorul artelor parazite”. A fost considerat cel mai mare parazit de la curtea regelui Franței, Louis al XIII-lea. Actualii critici, mai îngăduitori decât cei ai secolelor precedente, îl așează într-o filiație umoristică ce-l face descendent al lui François Villon și precursorul lui Voltaire.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
