Principiul „poluatorul plătește” ar trebui să fie piatra de temelie a gestionării deșeurilor în România. În practică, însă, aplicarea sa ridică numeroase semne de întrebare.
Conform legislației în vigoare, costurile pentru colectarea, transportul, reciclarea și eliminarea deșeurilor, dar și pentru întreaga infrastructură necesară acestui proces, trebuie suportate de către producătorul inițial sau de deținătorii actuali ori anteriori ai deșeurilor.
În situația în care deșeurile sunt abandonate, iar responsabilul nu poate fi identificat, nota de plată ajunge la unitatea administrativ-teritorială, adică la primărie. Aceasta suportă cheltuielile pentru curățarea și refacerea mediului, precum și pentru transportul și valorificarea deșeurilor. Dacă, ulterior, poluatorul este identificat, legea îl obligă să ramburseze integral aceste costuri, inclusiv pe cele generate de acțiunile de identificare.
Autoritățile locale au, la rândul lor, responsabilitatea de a adopta măsuri clare prin hotărâri ale consiliului local pentru a preveni abandonarea sau gestionarea defectuoasă a deșeurilor.
Protecția mediului este declarată obiectiv de interes public major, fundamentat pe principii care vizează dezvoltarea durabilă. Însă succesul acestui deziderat depinde nu doar de autorități – centrale și locale – ci și de implicarea fiecărei persoane fizice și juridice.
Într-o perioadă în care problemele de mediu devin tot mai presante, întrebarea rămâne – „Poluatorul plătește” este o realitate aplicată sau doar un slogan care sună bine pe hârtie?
Iar informațiile de mai sus explică și de ce unele primării ajung să fie sancționate – atunci când nu reușesc să gestioneze conform legii deșeurile abandonate sau să aplice principiul la timp, responsabilitatea – și amenda – le revine.
