Un nou documentar ceh, The Great Patriotic Trip, semnat de regizorul Robin Kvapil, arată cât de greu este să clatini convingerile adânc înrădăcinate ale celor care cred în teorii conspiraționiste.
Filmul îi poartă pe trei cetățeni cehi — Petra, Ivo și Nikola — din confortul propriei lumi de rețele sociale direct în realitatea crudă a războiului din Ucraina.
Rezultatul e tulburător: oricât de evidente ar fi ruinele, cadavrele sau sirenele de raid aerian, credința lor în propaganda Kremlinului rămâne intactă.
O călătorie prin infern
Echipa a pornit de la Praga și a traversat Ucraina. În fața ochilor participanților s-au desfășurat scene greu de suportat: cimitire pline de gropi comune, adăposturi subterane transformate în școli pentru copii, un spital oncologic lovit de rachete. Au trăit raiduri, sirene, frica atacurilor iminente. Totul, sub supravegherea atentă a unui analist de securitate, a unui psihiatru și a ghizilor locali, în cooperare cu Ministerul de Interne ceh și serviciile de securitate ucrainene.
Și totuși, nimic nu a clintit credințele celor trei
Drumul începe la Harkov, oraș aflat sub amenințarea constantă a rachetelor. Sirenele se declanșează în timp ce echipa intră într-un adăpost improvizat, alături de localnici. Copii și bătrâni se ghemuiesc pe saltele subterane, în întuneric, iar ecoul exploziilor răzbate prin ziduri. Petra privește scena și spune cu seninătate: „Așa e războiul. Dar nu știm cine a tras primul.”
La Izyum, călătorii pășesc printre morminte proaspete, unde crucile albe se aliniază una lângă alta. Un localnic le arată locul unde au fost exhumate gropile comune. Ivo își ascunde privirea și murmură: „Morți sunt în orice război. Nu înseamnă că Rusia e vinovată.”
În Donbas, sunt conduși într-un adăpost transformat în școală. Pereții crăpați poartă urmele bombardamentelor, iar în clasele întunecoase câțiva copii desenează în jurul unei lămpi. Nikola caută imediat o explicație: „Poate că ucrainenii și-au bombardat singuri clădirile, ca să dea vina pe ruși.”
La Kiev, scena devine aproape insuportabilă. În fața unui spital oncologic lovit de o rachetă, medici și pacienți evacuați povestesc cum au scăpat la limită. Petra își fixează privirea în cameră: „Nu am fost reeducată. Cred într-o altă versiune a realității”. Nikola, în fața ruinelor școlilor subterane pentru copii, insistă: „Poate că unele lucruri s-au întâmplat, dar Ucraina spune… altceva. Nu mă pot lăsa păcălită.” Ivo, la rândul lui, nu crede ce vede cu proprii ochi: „Am văzut cadavre, sirene, totul — dar nu poate fi adevărat ce spun statele occidentale.”
Nu doar crimele, ci și violurile brutale ale soldaților ruși au fost motivate de cei trei că „poate știau că mor și doreau să mai facă dragoste o dată”.
Călătoria se încheie la Lvov, unde, pe drumul spre gară, oamenii se grăbesc să prindă trenuri de evacuare. Oboseala și tensiunea lasă urme pe fețele tuturor. Ivo își rezumă experiența cu un calm derutant: „Am văzut tot, dar încă am aceeași opinie.”
Disonanța cognitivă – zidul din minte
Psihologii explică fenomenul prin disonantă cognitivă, concept introdus de Leon Festinger. Atunci când o persoană este confruntată cu dovezi care contrazic o credință profundă, creierul intră într-o stare de disconfort insuportabil. Soluția nu este schimbarea opiniei, ci respingerea realității și inventarea de justificări. „Cu cât ești mai inteligent și mai investit într-o idee, cu atât vei găsi scuze mai sofisticate pentru a nu recunoaște că te-ai înșelat”, spune psiholoaga Carol Tavris, autoare a lucrării „Mistakes Were Made (But Not by Me)”.
Un alt mecanism puternic este confirmation bias — tendința de a selecta doar acele informații care confirmă ceea ce credem deja. În cazul celor trei protagoniști, orice rachetă rusească devine, prin acest filtru, „o provocare ucraineană.”
De ce e greu să renunți
„Conspirațiile oferă ceea ce realitatea nu are: un sens clar și un dușman precis. Ele dau iluzia de control într-o lume haotică”, explică Sander van der Linden, profesor la Cambridge și specialist în psihologia dezinformării. Studiile arată că persoanele anxioase sau alienate social sunt mai vulnerabile la narațiuni conspiraționiste, pentru că acestea oferă o comunitate și un sentiment de apartenență.
Un cerc vicios se creează: cine intră în lumea conspirațiilor ajunge să-și definească identitatea prin ele. În acel punct, renunțarea nu mai înseamnă doar schimbarea unei opinii, ci prăbușirea propriei imagini de sine.
O lecție amară
The Great Patriotic Trip a avut premiera pe 21 august 2025, dată aleasă simbolic — aniversarea invaziei sovietice din Cehoslovacia din 1968. Și titlul e o aluzie la Marele război patriotic, numele cu care conducerea Rusiei descrie al doilea război mondial. Care la ruși începe în 1941, perioada din 1939 până în 1941, când Hitler și Stalin erau aliați ce invadau împreună Polonia fiind trecută sub tăcere.
Filmul, realizat cu sprijinul Televiziunii Cehe, al Ministerului de Interne și al partenerilor ucraineni, arată cât de greu este să înfrunți zidul conspiraționist.
„Am învățat că există o lume în care răul învinge, unde oameni ca Ivo, Nikola și Petra văd totul, dar continuă să răspândească narațiunea unui regim monstruos care comite genocid”, a spus Kvapil într-o declarație pentru presă. „Și dacă vor câștiga alegerile în Occidentul liber și vor slăbi acest sistem al nostru, atunci unii dintre noi s-ar putea să nu mai fim aici mult timp, pentru că oricare dintre ei ne-ar putea ucide.”
O concluzie inconfortabilă
Documentarul nu schimbă mintea protagoniștilor. Nici nu își propune să o facă. Arată, însă, cu o claritate dureroasă, cât de rezistentă este mintea umană la adevăr atunci când adevărul contrazice identitatea personală. Iar pentru publicul occidental, filmul e un avertisment: conspirațiile nu sunt doar o glumă pe internet. Sunt un mecanism psihologic puternic, capabil să transforme orbirea voluntară în pericol politic real.
Cine sunt cei trei și cine este regizorul
Petra, Ivo și Nikola nu sunt personaje inventate, ci oameni obișnuiți, recrutați din rândul cetățenilor cehi care susțineau deschis Kremlinul pe rețele sociale. Ei au aplicat voluntar la proiect și au fost selectați tocmai pentru radicalismul opiniilor lor. Filmul nu îi arată ca monștri, ci ca reprezentanți ai unei lumi paralele în care adevărul este mereu relativ și vinovatul mereu „celălalt.”
Robin Kvapil, în schimb, este cunoscut în Cehia pentru documentarele sale cu tentă politică și civică. Fost activist și scenarist, regizorul a vrut să pună oglinda în fața propriului popor, unde sondajele arată că o parte semnificativă a populației continuă să creadă narațiunile Moscovei. „Nu sunt naiv să cred că un film schimbă societatea, dar poate face bine. Poate arată cât de fragilă e democrația noastră”, a declarat el.
Prin acest experiment radical, Kvapil ridică o întrebare incomodă: dacă adevărul nu poate clinti mințile celor prinși în plasa conspirațiilor, ce șanse are societatea să se apere atunci când propaganda devine armă politică?
Cătălin MORARU
