Alexandru Văsescu a decedat în octombrie 1882, lăsându-le celor doi fii ai săi – Ilie și Gheorghe – suficientă avere și un testament inscripționat pe piatra tombală de pe cavoul familiei din biserica de la Cervicești, ctitoria Văseștilor:
„Recomand copiilor mei ca în toată a lor viață să aibă drept normă Dreptatea și Onestitatea. Le recomand să se îndulcească de averea ce le las ajutând suferințele din lipse ce sʼar găsi împrejurul lor. Binefacerile nu micșoreasă averile. Le recomand să onorese pe muma lor pentru ca și ei să fie onorați de copii ce vor avea”.
În cheia acestui testament, și despre Gheorghe A. Văsescu se poate spune că a avut ca normă „Dreptatea” și „Onestitatea”, făcând binefaceri din averile pe care le-a deinut.
S-a născut în Botoșani, pe 26 ianuarie 1856. Primele studii le-a făcut la Institutul Academic din Iași. La vârsta de 12 ani este trimis la Touluse, unde ia bacalaureatul în litere și științe. Studiază la Politehnica din Paris, urmând, apoi, în calitate de ofiţer de artilerie, cursurile Școlii de Aplicațiune de Artilerie și Geniu din Fontainebleau. În 1881, în gradul de locotenent în regimentul la artilerie, comandă bateria I, după care este ataşat pe lângă Ministrul de Război Ion C. Brătianu, de care va fi legat amical și căruia îi va fi loial toată viața.
În 1884, locotenentului Văsescu Gheorghe, din regimentul 6 artilerie, i se acordă un concediu de 7 luni în țară și străinătate pentru interese grave de familie. „Interesele” erau, probabil, căsătoria despre care scria „Voința Națională” cu trimitere la ziarul „Roman”: „…zilele acestea s’a înregistrat la tribunalul local convențiunea matrimonială pentru căsătoria d-rei Hortansa G. Morțun cu locotenentul de artilerie din Botoșani, d. G. A. Văsescu. Dota constituită e în sumă de 300.000 lei și un trusou de 18.000 lei. Această căsătorie se va oficia după sărbătorile Pascilor” („Voinţa Naţională”, nr. 202, 19 martie, p. 2).
Revine pe funcție și reprezintă România, în grad de căpitan și atașat militar pe lângă Legațiunea Română din Paris, în 1887, la manevrele din Franța, alături de generalul Constantin Budișteanu.
În 1889 părăsește Legațiunea, iar „știrile pe surse” transmit chiar retragerea sa din armată. În posibilitatea ca știrea să fie reală, „Constituționalul” scria: „Suferim o pierdere serioasă. Să nu se uite că lui, și aproape numai insistenților și relațiunilor lui, se datorește admiterea de favoare a Românilor în școalele superioare militare ale Franței. Dacă am fi avut să contăm numai pe actualul nostru ministru plenipotențiar, puteam mult ofta!” („Constituționalul”, nr. 23, 12 iulie 1889, p. 3). Fiind atașat militar la Paris şi Bruxelles, Gheorghe Văsescu urmărise de aproape progresul ştiinţei militare, făcând numeroase rapoarte (după: George A. Văsescu, în: „Viitorul”, nr. 5115, 25 martie 1925, p. 2). Își dă, într-adevăr, demisia – pe care o va regreta – în 1890 (după alte surse – G.D. Nicolescu, A. Hermely, „Deputații noștri. Biografii și portrete”, București, Editura Librăriei Carol Müller, MDCCCXCVI, p. 151 – 1892) – se pare – în urma unui conflict cu Iacob Lahovari. Foaia ministrului de externe anunța, în decembrie 1889, „că căpitanul Vasescu, fostul atașat militar pe lângă legațiunea română din Paris, obținând un concediu de un an, a fost trecut în posiție de disponibilitate” (după: „Românul”, 10 decembrie 1889, p. 1).
„Ofițerul care în tinerețe crescut la școala franceză, a fost mult timp atașat militar al României din Paris, a supraviețuit, după ieșirea de sub steag, în omul politic”, va scrie despre el, peste ani, Nicolae Iorga (N. Iorga, „Oameni cari au fost”, Vol. III, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1936, p. 207).
A câștigat – după cum scriau ziarele – și agricultura: Gheorghe Văsescu a început a face agricultură, devenind unul dintre marii proprietari moldoveni.
Se înscrie în partidul liberal, unde își câștigă repede un loc de frunte. Este ales în Cameră, pe listele acestui partid, pentru prima oară, în alegerile din noiembrie 1895 cu 98 voturi. Își avea domiciliul – în acea perioadă, dar și mai târziu – în București, pe strada Luterană, 7, iar în provincie – în Coțușca/Dorohoi” (G.D. Nicolescu, A. Hermely, p. 151), unde avea o casă de zid și acareturi, grădina de flori, livadă cu diferiți pomi fructiferi de specii alese (C. Ciocoiu, „Monografia bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoiu cu personalul clerical aflat la punerea în aplicare a nouei legi clericale din 1893-94”, Tipografia județului Dorohoi, p. 106).
În 1901 a fost numit prefect de Dorohoi, funcție în care îl vom regăsi de numeroase ori.
Șicanele nu au lipsit nici în cazul lui. În același an, 1901, își depunea candidatura pentru colegiul II, iar presa scria: „Fostul prefect Gheorghe Văsescu, punându-și candidatura de deputat colegiului II ce este vacant, a crezut de cuviință ca, pentru mai bună reușită a sa, să se mute cu tot bagajul său, la actualul polițai Iacoban, vărul primar al muzicantului Tînjală din Dorohoi; această mutare s’a făcut cu scopul de economie, cînd va reuși el, Văsescu, în această alegere, atunci taraful de muzicanți fiind ruda polițaiului, va cînta imnul național fără nici o plată (chestiune de familie); avizăm pe alegătorii colegiului II a se pregăti a asculta acest imn familiar” („Evenimentul”, nr. 255, 1 decembrie 1901, p. 3).
În iulie 1902 e din nou prefect, după demisia lui D. Dimitriu – cauzată de un conflict chiar cu Văsescu.
În septembrie 1903, un alt conflict se va isca între Lascăr Catargiu și Gheorghe A. Văsescu – reproducem notița din presă, întrucât și această situație reflectă „starea” de atunci a nației: „În urma vizitei de dăunăzi a ministrului de interne, au izbucnit în partidul liberal de aci o serie de nemulțumiri. Un fruntaș liberal pretendent la scaunul de prefect mi-a spus că nu se aștepta ca d. Lascăr să vie la Dorohoi spre a se deda la intrigi. Actualul ministru de interne a venit la Dorohoi – adaogă fruntașul liberal – spre a susține o candidatură a sa la șefia partidului. În tot timpul banchetului d. Lascăr n-a făcut decît să lovească în citadela actualului șef Văsescu căruia i-a aruncat mereu săgeți. Nu-ți pot spune mai mult, încheie fruntașul liberal; prevăd însă că în curînd va izbucni în partidul liberal local nemulțumiri cum n-au existat încă în nici un partid politic” („Adevărul”, nr. 5064, 4 septembrie 1903, p. 3). Văsescu însă va tempera repede spiritele, iar în 1905, membrii partidului național-liberal din orașul și județul Dorohoi, întrunindu-se sub președinția lui Gheorghe Văsescu îl vor proclama, prin aclamațiuni, pe Brătianu șef al partidului pe județ („Viitorul”, nr. 5663, 13 ianuarie 1927, p. 12).
Ales în mai multe rânduri deputat, în 1913 renunţă la aceste prerogative şi cere să fie mobilizat, fiind numit comandant al Școlii de Artilerie şi Geniu pe care o urmează în retragerea la Iaşi. După război, revine la conducerea partidului national-liberal din Dorohoi (după: George A. Văsescu, în: „Viitorul”, nr. 5115, 25 martie 1925, p. 2).
În aprilie 1915, la inițiativa sa, se constituie Sindicatul agricol cu scopul de a apăra interesele comune ale marilor proprietari, vânzarea cerealelor în comun, furnizarea mașinilor agricole în condiții avantajoase, obținerea vagoanelor etc.
Gheorghe A Văsescu a făcut numeroase acte de binefacere – presa, e de presupus, a reținut doar unele dintre ele:
– în 1906, donează 1060 lei Ateneului în Dorohoi; biblioteca Ateneului primise din partea lui Văsescu și 1.000 de volume;
– în iulie 1913, deputat și membru în consiliul superior al agriculturii, dă salariul pentru lunile iulie şi august (aproximativ 3000 lei) primăriei oraşului Dorohoi pentru a sprijini familiile nevoiașe, al căror sprijin s-ar afla pe câmpul de operaţiuni; făcuse și alte înlesniri pentru familiile nevoiașe;
– în octombrie 1913, susține financiar instalarea bustului fostului diriginte al școlii din Coțușca, Ion Școlaru, mort de holeră pe câmpiile Bulgariei;
– în noiembrie 1913, donează primăriei orașului suma de 2600 lei spre a fi împărțită familiilor celor întorși din mobilizare;
– în martie 1915, susține, alături de alți proprietari, 70 de elevi din Mihăileni, cărora li se servește masa timp de 4 luni;
– în aprilie 1917, se întâmplă incendiul de la Darabani și Gheorghe Văsescu donează 1000 lei;
– a oferit 25 de hectare Școlii de agricultură elementară din Coțușca, căreia îi dăruise și un local bun de zid.
În 1915 –după ce fusese decorat în 1914 cu Medalia pentru Bărbăție și credință – lui Gheorghe A. Văsescu i se conferă Medalia Răsplata Muncii pentru Biserici, Clasa I, pentru cumpărarea locului pe care este clădită biserica catedrală a orașului Dorohoi și pentru diferite donațiuni făcute mai multor biserici din județ; pentru biserica din Dorohoi donase și 1500 de lei. Susținuse financiar, împreună cu fratele său, Ilie, repararea Bisericii din Cotul Miculinți (cotul Periritei) – o biserică de lemn, adusă din Păltiniș la 1848. Împreună cu fratele său ctitorise și „biserica parohială Nașterea Maicii Domnului și sf. Patriarh Alexandru, construită din Valci și bârne, acoperită cu tablă, avînd pereții și acoperemântul în cornuri, marginile acoperemântului (streșinile) pe podeala de sus, susținută de jur împrejur, pe stâlpi vopsiți” – biserică sfințită pe 3 mai 1892, care înlocuia altă biserică sf. Voevozi, ale cărei urme se vedeau în grădina proprietății lui Văsescu de la Coțușca, construită din timpuri necunoscute (C. Ciocoiu, „Monografia bisericilor parohiale…”). Biserica de zid din Cervicești este, de asemenea, ctitoria familiei Văsescu.
Nu a lipsit din viața lui Gheorghe A. Văsescu și un duel (atât de popular în Botoșani și Dorohoi la final de secol XIX – început de secol XX), care însă s-a încheiat fără a avea loc. Iată relatarea din presă: „La secția de vot din localul primăriei oraşului s-a iscat un regretabil incident între două personalităţi politice de marcă, incident care pasionează în gradul cel mai înalt cercurile locale. Este vorba de conflictul între d-nii George Văsescu şi Neculai Buţureanu, ambii candidaţi la alegerile pentru Senat, primul – şeful partidului naţional-liberal din Dorohoi, iar al doilea – şeful partidului naţionalist-ţărănist din localitate. La un moment dat o discuţie aprinsă se născu între d-nii Văsescu şi Buţureanu, în cursul căreia cel din urmă a rostit câteva cuvinte pe care d. Văsescu le socoti ofensatoare. În consecinţă d-sa provocă la duel pe d. Buţureanu, trimiţându-i martori pe d. Gh. Stroici, şeful partidului conservator progresist dorohoian, de asemenea candidat la Senat şi d. Stelian Marinescu, comandantul regimentului 29 Infanterie Dorohoi. D. Buţureanu primi cartela. Şi, la rândul său, îşi constitui martori pe d-nii Eduard de Burbure de Wesembeck şi H. Berijan, directorul Băncii sătenilor din Dorohoi. Martorii întrunindu-se au găsit o modalitate împăciuitoare pentru soluţionarea conflictului. Martorii d-lui Buţureanu au declarat ca în intentiunea d-lui Buţureanu nu a fost nici un moment ca să ofenseze pe d. Văsescu şi că regretă (dacă, fără să vrea, a jignit pe d. Văsescu, iar martorii d-lui Văsescu s’au declarat satisfăcuți cu aceste explicaţiuni. De comun acord, martorii au găsit deci că nu este loc pentru ieşire pe teren, încheind un proces-verbal în acest sens” („Opinia”, nr. 4442, 11 martie 1922, p. 4).
În iulie 1924 liberalul Văsescu îl are contracandidat la colegiul II de Cameră pe Dimitrie Moruzi. Fără incidente și dueluri îl devansează pe singurul candidat al opoziţiei care avea sorţi de izbândă cu 21 de voturi și devine din nou deputat. A fost ultimul mandat al lui Gheorghe A. Văsescu. Având o problemă de sănătate, s-a internat pentru o intervenție chirurgicală în unul din spitalele din Paris, unde a decedat pe 20 ianuarie 1925. Trupul său a fost adus în țară cu vaporul „Lous Fraissinet”, de la Marsilia până la Constanța”, sicriul fiind însoțit pe bord de un reprezentant al guvernului francez. Așezat, apoi, într-un vagon special, sicriul a ajuns la Dorohoi, însoțit de gardă de onoare. Ceremonia înmormântării a avut loc pe 22 martie, ora 2 după amiază, în Catedrala din Dorohoi. Înhumarea s-a făcut în curtea conacului din Coţuşca.
Oamenii din Coțușca încă mai povestesc astăzi despre boierul cel generos, despre care– știu, probabil, din relatările părinților lor. Prin anii 60, mormântul a fost mutat în curtea capelei, conacul a devenit loc de depozitare.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
