Personajul care a provocat toată încurcătura nu era altcineva decât doctorul Francisc Isak (numele i-a fost ortografiat în cele mai diferite feluri: Isac, Isak, Isack, Izak, Isaac, Isaak), cel care îl tratase pe Eminescu în perioada aflării sale la Botoșani, între aprilie 1887 și aprilie 1888. Nici Eminescu nu a fost singurul pacient și nici Harieta, care îl îngrijea, singura rudă recunoscătoare pentru tratament.
Iată doar câteva exemple care ajungeau în presa vremii – „organul publicității”. În august 1876, factorul poștal din Botoșani, Moritz Poch, fusese atins de o gravă maladie. Iar când se făcuse bine, trimitea mulțumiri prin „Curierul Foaea Intereselor Generale”: „Pentru fericirea mea am fost de îndată sprijinit de societatea Uniunea Junimea Comercială ce s-au fondat de curând în Botoșani. Domnii Doctori Fr. Isack, Enacovich, Stefanovici și Iurim au conlucrat zi și noapte pentru restabilirea sănătății mele. Totu în același timp cu Domnii Farmaciști Em. Hajnal, și Silangy au ținut gardă toată noaptea lângă mine dându-mi medicamente și contribuind astfel la însănătoșarea mea. Asemenea și milostivul și bunul D-lu Hipolit Dobjanschi șeful Telegrafo-Postal m-au îngrijit atât pe mine cât și pe nenorocita mea familie spre a nu ne pierde cu desăvârșire” („Curierul Foaea Intereselor Generale”, nr. 73, 19 septembrie 1876, p. 6).
În urma unui incident de la vama Mihăileni, vameșul Mavromati, care fusese accidentat, intrase, de asemenea, în îngrijirea lui Francisc Isak, care telegrafia la Ministerul Justiției, „că deși loviturile sunt grave, dar totuși există speranță de scăpare” („Curierul Foaea Intereselor Generale”, nr. 34, 25 martie 1884, p. 2).
Era „cel mai căutat medic din Botoşani, străin de origine, de altminteri ca toți medicii si farmaciștii din vremea aceea” (N. Leon, Amintiri, Partea a Il-a, Iaşi, 1925, p. 19).
Se născuse pe 16 octombrie 1827, la Lemberg, în familia lui Ioan Isaak, funcționar la Cassa Provincialis din cadrul Ministerului de Finanțe, și al Barbarei Proczkar, originară din Olomouc, Moravia. Și-a făcut studiile la Academia Tehnică din Lemberg, a continuat pregătirea la Paris şi Wiirtzburg, unde obține diploma de doctor in medicină şi chirurgie, cu teza Disertatio de cystis ovarii (L. Papuc, Doctorul Isac al lui Eminescu, în: „Convorbiri Literare”, An. 149, Nr. 6 (iun. 2015), p. 136). A urmat, după aceasta, și cursurile Facultății de medicină din Viena. Doctorand fiind, în anul 1851 îl cunoaște pe Ștefanache Cociaș din Dorohoi și vine cu acesta în România; funcționează ca ajutor de chirurg şi medic asistent la spitalul din Herța, unde îl găsim până în 1854. După finalizarea doctoratului, obține, în 1857, la Iași, permis de liberă practică ca doctor în medicină, chirurgie și obstetrică. În perioada 1857-1860 practică medicina la Viena într-o clinică de oftalmologie, iar în preajma anului 1861, se stabilește în Botoșani. Este numit, din 7 octombrie 1861, medic primar al spitalului Mavromati din Botoșani, funcție pe care o ocupă până în 1864, apoi în perioada 1866-1886 (după: L. Datcu, Medicul lui Eminescu. Contribuții la biografia doctorului Francisc Isak, în: Luceafărul.net, 14 noiembrie 2023/ https://luceafarul.net/medicul-lui-eminescu-contributii-la-biografia-doctorului-francisc-isak; accesat: 08.11.2025).
A fost și medic al Companiei de cale ferată Lemberg – Cernăuţi – Iaşi – Lemberg și se ocupă de îngrijirea sănătății personalului companiei. În semn de recunoștință, comitetul de conducere al companiei îi oferă un permis gratuit de deplasare pentru a nu mai fi nevoit să plătească deplasările din banii personali. Aceasta nu a fost singura recompensă pentru activitatea sa: în august 1890, a fost numit membru al ordinului „Corona României“ în gradul de ofițer („Neamul românesc”, An. I, nr. 79, 8 feb. 1907, p. 410-411). În timpul războiului din 1877 este medic militar Cl. I al regimentului 16 Dorobanţi, calitate în care a stăruit pentru înființarea spitalului pentru căutarea răniţilor ostași români (V. Șardin, Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute, Botoşani, 1929). Anterior, în 1865, tot la inițiativa sa și cu sprijinul primarului oraşului Costache Canano, fusese înființat Ospiciul Comunal, sub presiunea epidemiei de holeră din anii 1865-1866.
Obține împământenirea abia în 1885, cu 55 bile pentru și 3 contra, în ședința Senatului din 15 februarie.
În 1897, doctorul Isak face echipă cu Alexandru Enacovici, deputat pe atunci, fiind numiți în funcțiunile vacante de epitropi onorifici au spitalului din Botoșani. În această calitate, cei doi arătau că spitalul lasă foarte mult de dorit din toate punctele de vedere și cereau „ca onorar. Epitropie cu ocazia facerii bugetului pe anul viitor se prevadă suma de10 mii lei, cu care să se poată face câteva îmbunătățiri ce reclamă” („Evenimentul”, nr. 1170, 12 februarie, p. 3).
Considerat în Botoșani „doctorul fără arginți” – așa îl numea Iorga – pentru generozitate și tratamentul egal pentru orice bolnav, doctorul Isak făcea parte din elita orașului, nelipsit fiind de la diverse întruniri, serbări, banchete, la care se prezenta „având pieptul acoperit cu decorațiuni bine meritate” („Opinia”, nr. 114, 17 septembrie 1897, p. 3). Așa se prezenta și la logodna domnișoarei Lucreţia, fiica doctorului A. Ştefanovici – care frecventa și el, la fel de des, casele Hajnal –, cu căpitanul Th. Herescu („Opinia”, nr. 114, 17 septembrie 1897, p. 3) sau a Mariei Enacovici cu dr. Ion Gapșa („Evenimentul”, nr. 200, 11 octombrie 1903, p. 2). „Om de lume, causeur distins, dansator de prima forță, nu era petrecere în Botoșani la care să nu fie invitat. Prezența lui punea nota de veselie și humor în toate reuniunile la care lua parte și de la care lipsea rar, data fiind doza de spirit de sociabilitate cu care era înzestart” (V. Șardin, p. 76).
Nu a evitat nici capitolul dueluri, însă doar ca martor și nu în cazul altcuiva, ci chiar al avocatului Năstase Botez, pe care îl servise atât de insistent cu vin. Citim în „Lupta”, care reproducea o notiță din „Curierul român”:
„Un duel, cu pistolul, s-a petrecut Vinerea trecută dimineața, la Redin, între d-nii advocaţi I. Arapu şi An. Botez. Motivul erau precare vorbe neplăcute schimbate între d-nealor. Martorii d-lui Arapu au fost d-nii maior Mavrocordat şi căpitan Crămlău, iar ai d-lui Botez d-nii C. Tănţescu şi dr. Isac. S’au tras câte două focuri, fără nici o consecinţă însă regretabilă” („Lupta”, nr. 275, 13 iunie 1887, p. 2).
La Redin trebuia să fi ajuns, trecând peste Podul de piatră, din casa de pe strada Liceului, nr. 6 – locuința sa, situată între casa Licu și Biserica Catolică, după cum o localizează Octav Onicescu în „Marele drum al copilăriei” (O. Onicescu, „Memorii”. Volumul I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982, pag. 91). Mai deținea și moșia Godinești, dacă e să ne luăm după un anunț din 1898 („Gazeta de Iassi”, nr. 119, 14 octombrie 1898, p. 6). Îl va moșteni nepotul său, Victor Anton Isăcescu, pe care îl adopta în 1903, prin autorizarea Curții de Apel secția I, în iunie 1903 („Evenimentul”, nr. 1562, 26 iunie 1898, p. 3). Acesta era fiul fratelui său, Carol, stabilit și el la Botoșani, pe la 1862, căsătorit cu Roberta Udriska, care își schimbase numele în Scarlat Isăcescu.
Același nepot, împreună cu Vladimir Dobjanschi, semna, în calitate de martor, actul de deces al doctorului Isak pe 1 februarie 1907. Reproducem conținutul acestui act în traducerea Lizetei Dascu, publicată în „Luceafărul” într-un amplu și documentat studiu despre doctorul Isac: „Anul Domnului 1917, ziua 1, luna Februarie, doctor Franciscus Gallus Isaak (popular Isak), fiul lui Ioan și al Barbarei, născută Protschkar, originar din Leopoli, Galicia, în vârstă de 80 ani, în propria locuință, în comuniune cu Biserica Mamă, și-a înapoiat sufletul Domnului. Al cărui corp a fost înmormântat în a treia zi în cimitirul Eternitatea Botoșani. Care către Prea Sfințitul Feliciano Czarlinski, Administratorul Bisericii din Botoșani, s-a confesat, confesiunea fiind redusă post apoplexie a primit absolvirea condiționată și de asemenea condiționat a fost uns cu sfântul Mir astfel fiind întărit” (L. Datcu, Medicul lui Eminescu).
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
